LOADING

Type to search

Despre managementul de culoare… (II)

Educatie tipografica

Despre managementul de culoare… (II)

admin iun. 9, 2015
Share

Cătălin ŞERBĂNESCU

În numărul trecut al revistei am început o scurtă prezentare generalistă referitoare la conceptele de bază ale managementului de culoare. Am explicat, totodată, mecanismul extrem de simplu prin care, pentru a păstra o constanţă a culorii, indiferent de echipamentul folosit pentru redarea acesteia, trebuie realizată modificarea în consecinţă a procentajelor RGB sau CMYK din documente. Totodată, am acceptat faptul că, pentru a expune o metodă de efectuare a managementului de culoare dusă la extrem prin simplitate, n-am abătut puţin de la situaţia reală întâlnită în practică, anume considerând că toate echipamentele nostre sunt capabile a reproduce întreaga gamă de culori existentă. Aici se cuvine să detaliem puţin acest concept. Prin acestă gamă de culori existentă vom înţelege în mod strict totalitatea culorilor pe care le putem distinge prin intermediul organelor noastre de simţ. Spaţiile de culoare amintite în articolul precedent (Lab, respectiv Lch) reprezintă mai mult modele matematice, nefiind o măsură concretă a capabilităţilor ochiului uman. Astfel, în oricare dintre aceste spaţii putem detecta cu uşurinţă “culori imposibile”, mai ales spre extremităţile axei luminozităţii (L). De exemplu, putem avea, din punct de vedere matematic, valori de genul C1Lab=(100,127,0) sau C2Lab=(0,0,127) dar care nu au un corespondent fizic. Culoarea C2 ar fi echivalentă unui nonsens de tipul  “beznă de un galben foarte intens”, în timp ce C1 uneia de genul “alb de un roşu aprins”. Închizând această scurtă paranteză, revenim acum la analizarea situaţiilor întâlnite în practică, anume a faptului că diverse echipamente dispun de game diferite de culori pe care le pot reproduce. În acest caz nu mai este posibilă întotdeauna realizarea dezideratului principal al managementului culorii şi anume acela de păstrare nemodificată a acesteia. Ca atare, în situaţia dată, scopul managementului de culoare îşi va modifica ţinta în aceea de păstrare pe cât posibil a culorilor. Acest nou obiectiv va presupune, implicit, acceptarea unor coeficienţi de eroare pe parcursul întregului lanţ de procesare. Altfel spus, vom încerca să ne apropiem cât de mult posibil (prin prisma limitelor utilajelor avute la dispoziţie şi folosind metode special concepute în acest sens) de culoarea originală dorită. Este o concepţie (sau pretenţie, dacă vreţi) total greşită aceea că folosind managementul de culoare vom reuşi să păstrăm identic culorile documentelor indiferent de echipamentul folosit pentru redarea acestora. Gamut-ul de culoare (vă mai amintiţi din numărul trecut) al unei imprimante sau al unei maşini de tipar nu poate concura cu cel al unui monitor sau camere foto (ambele de un nivel calitativ mediu).(fig.1) Există însă metode prin care putem realiza inteligent conversia procentajelor RGB sau CMYK astfel încăt să minimizăm eroarea dintre culorile dorite şi cele obţinute. Aceste proceduri se întâlnesc sub denumirea de rendering intent şi, aşa cum sugerează însăşi denumirea acestora, sunt dependente de caracteristica principală urmărită. Să încercăm a explica pe scurt această afirmaţie. Vom considera modelul matematic de reprezentare a culorilor Lch, ca fiind cel mai uşor de înţeles. Vă mai aduceţi aminte, L reprezenta axa luminozităţii (alb-negru, a nuanţelor de gri), c – ca distanţă faţă de L – este intensitatea unei culori iar h, exprimată în grade, nuanţa acesteia (roşu, portocaliu, verde etc.). Bineînţeles, pentru toate tipurile de rendering intent h este păstrată constantă (nu dorim ca albastrul să devină violet sau verde). Dacă celelalte două componente (L şi c) ar putea fi păstrate la rândul lor tot constante, ne-am afla în situaţia fericită şi oarecum particulară în care echipamentul folosit la tipărire este capabil să reproducă culoarea originală a documentului. În acest caz, întreaga procedură de management al culorii devine identică cu cea prezentată în partea I a aceastui articol iar noţiunea de rendering intent nu are relevanţă în această situaţie.(fig2) În acest moment, suntem mai înteresaţi de cazul în care echipamentul avut la dispoziţie nu poate reproduce cu exactitate o anumită culoare, aşadar nu putem păstra constante simultan luminozitatea (L) şi chroma (c). Deci, am ajuns în punctul în care, noi, utilizatorii, trebuie să facem o alegere: L sau c? Dacă preferăm culorile cât mai vii (cum se întâmplă de obicei în mediul office) vom menţine c constant. Acest mod poartă denumirea de rendering intent tip saturaţie (sau în cazul anumitor producători software – de “prezentare”). Aşa cum se poate observa din figura 3, se folosesc la maximum capabilităţile utilajului de tipar în ceea ce priveşte redarea cât mai saturată a culorilor, cu neajunsul acceptat de modificare a luminozităţii acestora. Dacă avem de tipărit grafice statistice, pie-chart-uri sau tabele aşa cum se întâmplă în cazul documentelor tip office, nu suntem atât de interesaţi dacă vom obţine culori mai luminoase sau mai întunecate atâta timp cât acestea vor fi cât mai saturate. Trebuie spus că acest rendering intent nu este adecvat domeniului artelor grafice deoarece, datorită construcţiei interne a ochiului uman, acesta este mult mai sensibil la variaţiile coloristice în luminozitate decât la cele în saturaţie. Din această cauză, în acest domeniu este utilizat rendering intent-ul numit colorimetric având la bază păstrarea constantă a luminozităţii. (fig.4) Acesta este extrem de folositor în situaţiile în care avem de reprodus cu cât mai mare acurateţe culoarea unei sigle, de exemplu. Modul colorimetric este divizat în două subclase: cea relativă, respectiv cea absolută. Rendering intent-ul absolut colorimetric ţine seama de punctul de alb al profilului de culoare sursă, încercând să-l simuleze folosind profilul de culoare al destinaţiei. Situaţia practică în care acesta se foloseşte este atunci când se doreşte simularea unei anumite medii de tipar dacă aceasta nu este disponibilă. Să considerăm exemplul în care lucrarea noastră se va tipării pe hârtie roz. Dacă dorim să realizăm o probă de tipar folosind un proofer pentru care nu avem decât hârtie albă este imperios necesar să setăm fluxul de management de culoare folosind intent-ul absolut colorimetric.(fig5) În acest fel, echipamentul nostru de proofing va printa documentul pe un fundal de culoare roz, simulând deci culoarea mediei finale de tipar. În contrast, rendering intent-ul relativ colorimetric va translata profilul de culoare sursă astfel încât întotdeauna punctul de alb al acestuia să se afle pe axa luminozităţii (L). După cum ne putem da uşor seama, atât modul saturaţie cât şi cel colorimetric prezintă dezavantajul posibilităţii pierderii detaliilor de luminozitate sau saturaţie, acest lucru nefiind de dorit în special în cazul fotografiilor. Pentru acestea este mai importantă păstrarea “amănuntelor” atât în zonele luminoase sau întunecate cât şi în cele de culori saturate. Din aceste considerente a fost necesară crearea unui nou tip de rendering intent numit perceptual. În această situaţie are loc o scalare a profilului de culoare sursă astfel încât acesta să fie înglobat în totalitate în cel destinaţie (şi deci păstrându-se relaţia procentuală între culorile originale).(fig6) Trebuie spus faptul că acestă operaţie este efectuată doar în sensul micşorării profilului sursă. Dacă ne-am afla în situaţia în care profilul de culoare destinaţie este mai mare decât cel al sursei, rendering intent-ul îşi pierde semnificaţia aşa cum am afirmat anterior. Modul perceptual (întâlnit şi sub denumirea de photographic) este recomandat a fi utilizat strict pentru fotografii deoarece în acest caz nu se folosesc la maximum capabilităţile din punct de vedere coloristic ale echipamentului de tipar. Astfel, atât intensitatea cât şi contrastul general al documentelor tipărite vor fi în general mai mici decăt în cazul folosirii rendering intent-ului colorimetric sau saturaţie. Acestea fiind spuse, este momentul să deschidem o mică paranteză şi să vorbim despre anumite afirmaţii împământenite şi ridicate la rangul de axiome.De exemplu, “toate pozele să fie convertite la CMYK”. Nu putem nici să fim, nici să nu fim de acord cu aceasta. Să încercăm să pătrundem puţin în esenţa acestei declaraţii. După cum am arătat mai sus, dacă în documentul nostru avem o siglă (deci o culoare care trebuie reprodusă cât mai exact) vom folosi rendering intent-ul colorimetric iar dacă avem o fotografie, pe cel perceptual. Nu toate programele de editare grafică sau RIP-urile existente oferă utilizatorului posibilitatea alegerii tipului de rendering intent folosit în funcţie de natura elementelor din document (text, grafică vectorială sau imagini). Aşadar, de cele mai multe ori ne vedem nevoiţi a realiza un compromis şi de regulă alegem modul colorimetric de conversie. Însă pentru poze acesta nu este soluţia optimă din punct de vedere al conservării detaliilor. Dar putem apela la un mic artificiu şi anume să folosim un software de editare de imagini pentru a efectua conversia RGB – CMYK folosind un rendering intent de tip perceptual. Bineînţeles, spatiul de lucru CMYK (profilul de culoare) se recomandă a fi acelaşi atât în aplicaţia de machetare cât şi în editorul de imagini. Iată, de fapt, substanţa a ceea ce se ascunde în umbra afirmaţiei referitoare la imagini CMYK, esenţă care din păcate s-a pierdut în parte datorită obişnuinţei noastre de a nu ne mai întreba mereu  “dar de ce ?”. Vom închide acum această scurtă paranteză şi ne vom îndrepta atenţia asupra altui aspect important al lanţului de management de culoare: măsurarea diferenţelor coloristice. Un sistem unitar de evaluare a deosebirilor dintre două culori reprezintă fundamentul creării oricărui standard din acest domeniu. Din păcate, acest sistem unitar nu există, fiind disponibile mai multe variante mai mult sau mai puţin precise. Un singur lucru este însă comun tuturor şi anume unitatea de măsură. Aceasta se notează cu ΔE (dE sau deltaE) şi reprezintă limita sub care două culori sunt considerate identice, adică nu pot fi decelate de absolut nici o persoană. Cea mai veche metodă de calcul şi totodată cea mai simplă este cea geometrică  folosind modelul matematic de reprezentare al culorilor Lab. Dacă nu se specifică altfel, aceasta este şi modalitatea implicită. Astfel,aşa cum se observă din figura 7, diferenţa între două culori C1 şi C2 este

Trebuie spus faptul că această metodă livrează rezultate foarte precise în cazul în care avem de-a face cu diferenţe mari între culori. Cu cât însă culorile sunt mai apropiate şi în funcţie de nuanţa acestora, erorile pot deveni considerabile. Şi pe noi tocmai acest segment ne interesează, nu determinarea cu exactitate a diferenţei de culoare între albastru şi portocaliu! Din păcate, standardele actuale se bazează, din varii motive, pe această metodă geometrică de calcul. De exemplu, să considerăm standardul ISO pentru proofer-e de tipar. Una dintre specificaţii (şi nu vom avansa valori exacte) se referă la diferenţa admisă pentru culorile primare CMYK. Folosind formula geometrică pentru ΔE, putem ajunge în situaţia în care, conform măsurătorilor, galbenul (Y) să nu se încadreze în toleranţe deşi vizual diferenţele ar fi infime. Dar să lăsăm pentru unul dintre numerele viitoare argumentarea acestei afirmaţii şi prezentarea celorlalte metode (standarde) de calcul pentru ΔE.

Leave a Comment