LOADING

Type to search

Singuri împotriva noastră (2) – Din nou la școală

Analiza

Singuri împotriva noastră (2) – Din nou la școală

admin mart. 30, 2015
Share

“You should go to school”, îi spune o profesoară de psihologie unui muncitor mexican care repara instalația sanitară a casei în care aceasta locuia, într-unul din filmele nominalizate la Oscar anul acesta. Profesoara, ea înseși cu studiile superiore făcute la maturitate, reîntâlnește după câțiva ani același personaj, de data aceasta într-o altă poziție: emigrantul mexican este managerul unui resaurant în care profesoara lua prânzul împreună cu cei doi copii. Simpla povestire a secvenței riscă să cadă în clișeu. Vizualizarea celor două momente poate schimba impresia pe care o lasă întâlnirea cu o poveste spusă de atât de multe ori. Emigrantul mexican abia reușea să lege două cuvinte în limba engleză. Saltul până la nivelul la care îl prezintă filmul a fost influențat de o mulțime de factori, dar primul pe listă reprezintă decizia și voința tânărului emigrant de a învăța.

Sensul poveștii de mai sus face parte dintre acele adevăruri pe care suntem tentați să nu le mai băgăm în seamă și să le înghesuim, în grabă, în categoria truismelor. Este de la sine înțeles că educația și instruirea schimbă destinul unui om, dar pe cât de simplu este acest adevăr, pe atât de complicat este de pus în practică. Am început, în numărul trecut al revistei, un demers de consemnare al primului program dedicat resurselor umane din dimeniul industriilor de imprimare din România. “Calificarea ta, un viitor mai sigur” program implementat de Asociația Tipografilor Transilvania și cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritară 2.3 – Acces şi participare la formare profesională continuă. Este unul dintre multele programe implementate în România ultimilor șapte ani. Percepția pe care publicul o are despre aceste programe este distorsionată de scandalurile legate de deturnări de fonduri, arestări, DNA, Parchet, politicieni corupți etc. Când spui fonduri europene, primul lucru care îți vine în minte este un politician arestat sau un scandal de corupție, nicidecum un lucru bun care s-a schimbat în jur. De aceea, această parte a articolului, în care vom vorbi despre cei care predau și cei care învață în cadrul acestui program, va evita să prezinte cifre și statistici, indicatori pe care beneficiarul proiectului îi urmărește cu sfințenie. Și nu pentru că acestea nu ar fi importante, ci pentru a putea avea o imagine, cel puțin pentru o fracțiune de secundă a ceea ce reprezintă un astfel de program. Programul demarat de ATT este abia în prima lui fază, iar continuarea lui, fără sprijinul fondurilor europene, de această dată, ține de (re)înțelegerea și conștientizarea importanței sale pentru toți cei implicați: antreprenori și angajații acestora. Am asistat timp de mai multe zile la orele susținute în cadrul acestui program într-unul din locurile din București. Pentru a elimina din start orice suspiciune, menționez că nu am vizitat alte locuri similare din alte orașe și nu vreau să generalizez niciunul din aspectele pe care le-am observat în timpul petrecut între cursanți.

Colegiul tehnic Iuliu Maniu este, probabil, ultima clădire din București înainte de a intra pe autostrada A1. La ora la care încep cursurile, de obicei 16.00, dacă o persoană pleacă din Pitești este foarte posibil să ajungă înainte uneia plecată din Pantelimon la aceeași oră. Liceul cu profil tehnic este gazda mai multor programe europene de educație sau reconversie preofesională. Cursurile din cadrul programului “Calificarea ta, un viitor mai sigur” au loc după-amiaza, moment în care, de cele mai multe ori, elevii se mai găsesc doar pe terenul de fotbal care este în centrul grupului de clădiri care alcătuiesc infrastructura liceului. Impresia pe care o ai când intri într-un astfel de loc este una de muzeu. Atmosfera de instituție din vremurile de dinainte de 1989 încă se mai face simțită, dar peste ea sunt așezate însemnele prezentului. Intrarea profesorilor, așa cum cei mai mulți dintre noi o știu, este pavoazată cu roll-up-uri și postere care anunță câte un program european în care este implicat Colegiul Tehnic Iuliu Maniu. Profesorii par că se simt o enclavă în mijlocul atâtor programe educaționale cu care împart același spațiu. Ajuns pentru prima dată la liceu, am căutat să aflu unde au loc cursurile care mă interesau. “Nu știu, vă rog, nu mă întrebați pe mine, eu sunt din partea liceului. Întrebați la doamna director,” mi-a răspuns în grabă o profesoară care lucra la un calculator în secretariatul liceului.

La ora după amiezii, clădirea unde aveau loc cursurile programate în acea zi era aproape goală, așa că puținii oameni care se îndreptau către aceasta erau partcipanții la cursuri. Veneau în grupuri precum o mai făcuseră cândva, în copilărie, când se duceau la școală. Desigur, grupurile aveau logica formării lor: cei dintr-un grup lucrau în cadrul aceleiași companii, dar ceva îmi spune că, atunci când se duc, în fiecare zi, la locul de muncă, nu o fac în grup, chiar dacă unii dintre ei vin din aceleași direcții. Segregarea pe grupuri se menține și când cursanții ajung în sălile de curs. Un grup este mai numeros și este format din zece femei, altul care numără doar patru stă la o altă masă din sala de festivități a liceului, unde au loc cursurile de azi, iar singurul bărbat butonează de zor la telefonul mobil. Atmosfera de școală se instaurează încet, chiar dacă vârsta unora dintre cei prezenți se apropie de cea a pensionării. Fiecare participant își aranjează materialul de curs în fața sa. Suntem la cursul destinat celor care ocupă postul de legător manual în poligrafie. Conform specificațiilor de pe metodica programului, legătorul manual este responsabil de aprovizionarea cu materiale şi semifabricate şi desfășoară activitățile necesare executării lucrărilor de asamblare mecanică, manuală și specială a tipăriturilor pe diverse suporturi de imprimare. Grupul mai numeros este și cel mai gălăgios, iar glumele se țes în jurul activității de zi cu zi ale femeilor de la masă. “Caietul ăsta parcă a fost cules de tine”, îi spune râzând o femeie mai în vârstă unei tinere arătându-i un defect de finisare al materialului tipărit. Lectorul intră în sală, iar glumele încetează. Ies fără să fiu băgat în seamă și las în urmă sala de festivități a liceului în care se începea prima lecție a modulului de comunicare.

T. are 27 de ani și o experiență de peste 10 ani. “Lucrez de mic. Am fost și la școală, dar tot timpul am lucrat pe ici, pe colo, pe unde am găsit. Și cu acte, și fără.” Discuția cu el pornește abrupt și fără vreo introducere prealabilă. E jovial și deschis. Privirea îi trădează, însă, o anumită circumspecție. Își așteaptă colegii de grupă, care mai întârzie. “Poate am ajuns eu mai devreme,” zice cu un aer pus pe glume. Mă întreabă direct ce caut acolo. Deschiderea lui îmi spune că nu e cazul să îi spun altceva decât adevărul așa că îi spun că scriu un articol despre ce se întâmplă cu acest curs. Primesc un “tare” ca semn de apreciere, iar discuția pornește mai departe. “Am lucrat de toate. Șofer, paznic, muncitor necalificat. Am fost chiar merchendiser la Coca Cola,” punctează tânărul momentul maxim al celor 10 ani în câmpul muncii. Acum s-a angajat la o tipografie și îi place ce vede în jurul lui. Ar vrea să învețe mai mult și să rămână aici. Din punctul lui de vedere lumea imprimării, lovită de recesiune și scăderea cererii și asaltată de tehnologiile digitale, se arată ca un teritoriu fascinant și atrăgător. Mă gândesc că n-ar fi rău ca mulți manageri de tipografie să își vadă domeniul și prin ochii lui T, care, inspirat, nu mă lasă să îmi termin gândul cu un ușor aer de telenovelă: “Vreau să am o diplomă. Am bacalaureatul, dar tot nu înseamnă nimic. Dacă fac cursul ăsta o să pot să câștig mai mult. Când m-am angajat aici, m-au întrebat ce calificare am și le-am zis că nu am, dar că pot să fac de toate și sunt dispus să învăț. La început nu m-au angajat, dar apoi am reușit. Eu știu că m-au angajat pentru că iau salariu minim și fac de toate și d-aia vreau să fac cursul ăsta, ca să pot și eu să cer, la rândul meu.” Filosofia lui T e năucitor de simplă și eficace. Nu contează de unde și-a însușit-o sau cine i-a împărtășit-o, dar promite un viitor bun pentru el. Discuția este întreruptă de lectorul care vine și ni se alătură. T. îmi deconspiră instantaneu scopul prezenței mele. “Domnul face un articol despre noi.” Lectorul mă privește circumspect, îi explic despre ce este vorba, dar deschiderea de care a dat dovadă tânărul cu care discutasem până atunci nu se numără printre amabilitățile noului venit. Îi las pe cei doi în holul clădirii și intru în altă sală de curs.

Este clasa tipăritorilor offset. Conform aceleiași descrieri din programa cursului, tipăritorul offset este responsabil cu pregătirea mașinii pentru operația de tipărire, pregătirea materialelor pentru operația de tipărire, realizarea tiparului, stocarea și ambalarea tipăriturilor, manipularea și depozitarea materiilor prime și a materialelor. Felul în care am intrat nu îmi permite să trec neobservat, așa că trebuie să îmi dezvălui intențiile lectorului, care mă primește și îmi spune să iau loc lângă cursanți. Sunt la finalul unui modul și tocmai ce au terminat de dat un test de evaluare. Primesc și eu unul. Trec cu privirea peste schițele și întrebările din test și zâmbesc încurcat. Nu îmi sunt străine tehnologiile de imprimare și felul în care funcționează echipamentele de imprimare, dar nici nu sunt un cunoscător avizat, așa că foaia pe care o am în față mă face să mă întreb ce s-a întâmplat cu învățământul poligrafic din România și de unde își vor recruta tipografiile viitorului lucrătorii peste douăzeci de ani. Atmosfera din sală este relaxată și degajată. Cristian Căluți, directorul tehnic al tipografiei Coresi, este lectroul acestui modul. Își face timp câteva minute pentru a-mi împărtăși experiența ultimelor luni. “La început erau mai reticenți și mi se pare firesc. Și eu am simțit o oarecare emoție atunci. Nu știam la ce să mă aștept. Cu toții sunt profesioniști desăvârșiți și lucrează de mult timp în acest domeniu.” Se întoarce către cei din sală și îi întreabă cum li s-a părut testul de evaluare. Răspunsul este un murmur general care îl asigură pe lector că toate lucrările vor primi note mari. “Sunt oameni care vin de la Brașov pentru acest curs și nu au lipsit niciodată” Îl rog pe lector să îmi permită să le pun cursanților o întrebare. Cineva aprinde lumina, pentru că afară deja se lasă seara. În sală se face liniște, iar toată atenția este îndreptată spre mine. Întrebarea mea sună sec: Acum, la finalul acestui modul și în mijocul acestui curs, dacă v-ați întoarce în timp și ați fi nevoit să plătiți pentru un astfel de curs, cât ați fi dispuși să plătiți? Liniștea se prelungește pentru câteva secunde, timp în care se vede pe fețele celor din sală că fac o evaluare a timpului petrecut în ultimele luni, la marginea Bucureștiului, într-un vechi liceu industrial, acum școală europeană. “Un salariu,” se aude vocea unui bărbat din mijlocul sălii. “Da, dar să fie minim pe economie,” îl completează o voce și toți izbucnesc în râs. Zumzăiala maturilor întorși la școală se reinstaurează ușor, iar glumele își fac din nou loc printre zgomotele celor care își strâng bagajele și se îndreaptă spre ieșire.

Într-o țară în care statisticile afirmă că peste 75% din angajați nu reușesc să economisească de la un salariu la altul, să afirmi că ai investi un salariu pentru un curs de calificare reprezintă un mare câștig pentru cei care au organizat acest curs, de care, probabil, încă nu sunt conștienți, fiind mai preocupați de un alt stadiu de evaluare al proiectului, acela al indicatorilor cantitativi.

Tags:

Leave a Comment