O mulțime de surse documentare – altminteri cu pretenții – consideră că istoria tiparului începe cu invenția lui Gutenberg și vorbesc despre cât de importantă a fost ea în istoria civilizației europene și mondiale. Să fim neconflictuali și să le facem o concesie: să considerăm momentul Gutenberg anul 1 al erei tiparului și tot ce a fost înainte de 1440 drept ”preistoria tiparului”. Convenția mi se pare justă pentru că tiparul a făcut cu adevărat carieră și a marcat epocile de după Gutenberg, dar tehnici de tipărire existaseră cu mult timp înainte în afara Europei și este nedrept să le ignorăm.

Vom vorbi despre fiecare invenție pentru a înțelege care a fost importanța ei la vremea respectivă și care au fost motivele care i-au frânat expansiunea. Înaintea Bibliei lui Gutenberg alte mari scrieri religioase determinaseră nevoia de multiplicare în marile civilizații ale Orientului unde apăruseră progresiv de-a lungul veacurilor litografia, xilografia și tiparul cu caractere mobile din ceramică, lemn și porțelan, culminând cu cele din metal, realizări extraordinare despre care nu s-a scris nici până azi suficient de mult și suficient de bine.

Ieftin și bun, ”made in China”

Prin 175 era noastră, Măria-Sa Ling, împăratul Chinei poruncește să fie gravate în piatră cele șase texte clasice ale lui Confucius. Ne aflăm în perioada Dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), când confucianismul începea să se impună ca filozofia oficială și modul de gândire al imperiului. Împăratul dorea să păstreze pentru generațiile viitoare versiunile ”ortodoxe” ale scrierilor care deveneau pentru civilizația chineză ceea ce va fi mai târziu Biblia pentru creștinătate.

Cererea pentru cele șase texte de temelie era mare, dar puțini își permiteau exemplare copiate de mână pe hârtie și cu atât mai puțin sculptate, așa că unora le-a venit ideea de a face copii ieftine, ”made in China”. Peste prețioasele texte dăltuite în piatră, cineva cu spirit antreprenorial a pus hârtie peste care a dat repede cu o bucată de cărbune și a obținut de-a gata pagini cu texte albe pe fundal negru. Șmecheria nu a supărat fețele împărătești; dimpotrivă, le-a slujit interesul de a răspândi principiile confucianiste mai ușor decât sperau.

Prețuind avantajele litografiei, conducătorii care i-au succedat lui Ling au pus și ei să se graveze texte, iar peste ceva vreme manufactura de profil avea să descopere una dintre legile tiparului care dăinuie și astăzi: textul negru pe alb este mai ușor lizibil decât pe negativ. Așadar caracterele au început să fie gravate în relief, nu în adâncime, și reproduse ”în oglindă”, astfel încât să se obțină pagini albe cu scris negru sau de altă culoare, la contrast plăcut privirii.

Cele mai vechi tipărituri din lume. Investiția pe termen neașteptat de lung a unui fiu pios

Cele mai vechi tipărituri păstrate până în zilele noastre sunt două texte budiste: o Sutra Dharani a Luminii Pure originară din Coreea care datează de pe la 750 și o Sutra de Diamant provenită din China anului 868. Ambele au fost imprimate după procedeul descris mai sus, dar probabil cu placă de lemn, nu din piatră.

Sutra de Diamant chinezească este cea mai veche tipăritură datată din lume și cea mai timpurie dintre cele păstrate în integralitate, iar acum este găzduită de British Library. A fost găsită la Dunhuang, împreună cu aproape 40.000 de rulouri de hârtie similare, într-o peșteră a cărei intrare a fost astupată pe la anul 1000 și descoperită de un călugăr în 1900. Sutra de la Duanhuang a fost cumpărată în 1907 de arheologul Marc Aurel Stein (evreu ungur din Budapesta, nu din Transilvania cum s-ar crede după prenume). Înscrisul care măsoară peste cinci metri lungime s-a păstrat excelent de-a lungul celor nouă secole cât a stat închis în condiții optime de temperatură și umiditate din peșteră, iar acum poate fi văzut în toate detaliile pe site-ul British Library, instituție care contribuie la o inițiativă de cercetare și popularizare foarte ambițioasă – International Dunhuang Project.

Cartea este și cea mai veche care cuprinde o ilustrație tipărită. Este vorba despre un Buddha înfățișat pe tron înconjurat de o suită de divinități, iar în fața lui se află un personaj la scară mai mică, îngenuncheat cu pioșenie. Putem presupune că el este donatorul, reprezentat în manieră similară și în iconografia creștină din vechime și până azi. Înscrisul mai cuprinde ceva în premieră, și anume un colofon – o notă în care se dau detalii despre locul, anul și condițiile în care a fost tipărit. Aflăm astfel numele celui care a făcut posibilă tipărirea: ”Imprimat pe 11 mai 868 de Wang Chieh pentru distribuire publică gratuită, spre a onora cu adânc respect amintirea părinților săi”.

Tare fericit ar fi domnul Wang Chieh să afle că prin investiția de atunci a făcut ca amintirea părinților săi să dăinuie, iată, 1.151 de ani deja, și ea continuă să se răspândească acum prin internet pe tot mapamondul.

Japonia, fruntașă la producție. Mită la scara de 1.000.000 și o împărăteasă enervantă

În 764, în fosta capitală niponă Nara, unde fiecare familie trebuia musai să aibă în casă un altar budist, împărăteasa Shōtoku demarează proiectul Hyakumantō Darani, prin care comandă un milion de pagode miniaturale sculptate în lemn (Hyakumantō) în care să fie puse tot atâtea rugăciuni Darani.

Realizarea a durat șase ani, iar câteva hârtii imprimate în 770 au supraviețuit vremurilor și le putem admira și astăzi. Comanditara a murit însă chiar în acel an, după ce a scandalizat întreaga societate cu uneltirile ei.

Milionul de pagode cu rugăciuni tipărite nu era un proiect născut din pioșenie, ci dimpotrivă, era un instrument de mită prin care împărăteasa voia să câștige bunăvoința clericilor budiști, care n-o priveau cu ochi buni. Motivul? Înălțimea-sa avea o slăbiciune pentru un fel de vraci budist pe nume Dokyo și plănuia nici mai mult nici mai puțin decât să-l ungă împărat. Soarta a vrut ca Shōtoku să-și dea obștescul sfârșit înainte ca Dokyo să se cocoațe lângă ea în vârful imperiului. Niponilor le-a venit inima la loc, iar ca să nu mai treacă pe viitor prin asemenea umilințe au hotărât să excludă femeile de la succesiunea dinastică și să înlăture preoții din funcțiile cu autoritate politică.

China anilor 1000: apare tiparul cu caractere mobile. De ce a fost abandonat. Povestea lui Bi Sheng

Societatea chineză era numeroasă și dornică să buchisească, așa că prin anii 1000 deja apăruse tiparul cu litere separate, care puteau fi aranjate pentru a imprima un text și apoi reutilizate pentru altul. Teoretic, procedeul era mai eficient decât cioplirea caracterelor pe plăcuțe. Dar punerea în practică a fost problema. Scrierea chinezească avea atât de multe semne încât era mai simplu să le dăltuiești pe placă decât să îți petreci viața producând caractere separate și chinuindu-te să le găsești când ai nevoie de ele. Ca să vă faceți o idee, scrierea chineză modernă, simplificată, cuprinde aproximativ 7.000 de semne, dar în funcție de text și de epocă pot fi 54.678 sau 106.230 (am aflat de pe site-ul unei școli prestigioase de limba chineză – hutong-school.com).

Un izvor istoric din vechime spune povestea lui Bì Shēng, care ar fi trăit între 990-1051 și pe care chinezii îl privesc drept inventatorul tiparului cu caractere mobile. Izvorul este o carte scrisă de savantul Shěn Kuò, al cărei titlu nu coincide în toate sursele disponibile online (probabil că unii au preluat denumirea capitolului, alții a cărții ori a denumirii corpusului literar, altfel nu-mi explic). Dacă tot n-am de unde să știu, optez pentru versiunea română de pe Wikipedia pentru că-mi sună mult mai frumos și poetic decât celelalte: ”Convorbirile pensulei dintr-o carte de vis”. În rest, textul referitor la Bì Shēng relatează exact același lucru.

Vă traduc fragmentul dintr-o sursă engleză: ”În timpul domniei lui Chingli (1041–1048), Bi Sheng, un om fără poziție oficială, a creat tiparul cu caractere mobile. Metoda sa era următoarea: el lua lut lipicios și îl tăia în caractere groase cât muchia unei monede. (…) El le cocea apoi în foc pentru a le întări. Avea pregătită dinainte o placă de metal acoperită cu un amestec de rășină de pin, ceară și cenușă de hârtie. Când dorea să tipărească, lua o ramă de metal și o punea peste placă. În aceasta punea caracterele, apropiate unul de celălalt. Când rama era plină, totul devenea o placă de tipar. Apoi o punea lângă foc ca să se încălzească. Atunci când pasta (de jos) era ușor topită, el lua o scândură dreaptă și apăsa deasupra, astfel încât blocul de tipar să devină neted ca o lespede.

Pentru fiecare semn existau câteva ștanțe, iar pentru anumite semne foarte comune existau 20 sau mai multe ștanțe de fiecare, pregătite pentru repetarea în aceeași pagină. Când nu folosea semnele, le aranja cu etichete de hârtie, grupate după rimă, și le păstra în lădițe de lemn”.

Cum vă spuneam, tiparul cu caractere mobile nu a făcut carieră în China acelor vremuri. Deși au existat mai multe încercări, acestea rămân izolate și la scară mică până în secolul al XV-lea.

Cum au făcut coreenii ”muncă de chinez”. Fabuloasele Tripitaka

Între secolele al X-lea și al XIV-lea teritoriul pe care se află astăzi Coreea de Nord și Coreea de Sud a fost Regatul dinastiei Goryeo (pronunțat și Koryŏ – de unde și denumirea actuală a Coreei). Un regat profund atașat de budism, care sub atacurile khitanilor a început în 1011 să cioplească plăcile de lemn ale unei lucrări monumentale: prima Tripițaka.

Termenul de origine sanscrită Tripițaka s-ar traduce prin ”trei coșuri” și este denumirea generică pentru cel mai vechi canon cunoscut de scrieri budiste, grupate în trei categorii: Vinaya Pițaka (un fel de cod etic pentru călugări și călugărițe), Sūtra Pițaka (care conține cuvântări ale lui Buddha și discipolilor săi) și Abhidharma Pițaka (cu comentarii filozofice asupra învățăturilor lui Buddha). De-a lungul timpului au existat mai multe versiuni de Tripițaka, cele trei ”coșuri” canonice putând grupa texte diferite, mai mult sau mai puțin numeroase.

Regele Hun Chong comandase dăltuirea plăcilor de xilogravură ca pe un act de devoțiune, în speranța ca Buddha să-i ocrotească teritoriile și supușii. Monumentala lucrare a fost gata în 1087, iar călugării au pus la păstrare plăcile într-un templu din zona actualului oraș Taegu din Coreea de Sud. Erau aproape 6.000, dar toate au sfârșit mistuite de flăcări în timpul invaziei mongole din 1232 și în urma lor n-au mai rămas decât câteva bucățele de foi tipărite.

Luptele continuau, iar un alt monarh pe nume Gojong a poruncit să se cioplească o nouă Tripițaka; lucrările au început în 1237 și au durat până în 1249. Se știe că au fost coordonate de Choe U și de fiul său Choe Hang, care și-au adus în ajutor mai mulți călugări. În 1398 tabletele de lemn au fost mutate în templul Haeinsa (Coreea de Sud) unde se află și astăzi și poartă denumirea de Tripițaka Koreana.

Tripițaka Koreana este alcătuită din 81.350 de plăci din lemn, iar Comitetul UNESCO a declarat-o ”unul dintre cele mai importante și complete corpusuri de texte doctrinare budiste din întreaga lume”. Nu doar scrierile sunt valoroase, ci și nivelul artistic al gravurii.

Prima lucrare care a văzut lumina tiparului cu caractere mobile din metal

Conducătorii din Goryeo voiau să tipărească mai multe texte budiste. În 1234, cu puțin timp înainte de începerea lucrărilor la Tripițaka Koreana, regele a cerut să se pregătească matrițe cu ”Textele de ritualuri recomandate din trecut și prezent”, și anume compilația cunoscută sub titlul de Sangjeong Gogeum Yemun. Pe monarh îl interesau mai cu seamă definirea unor ritualuri care să țină cont de stratificarea ierarhică și stabilirea uniformelor oficiale, ca să-i fie clar fiecărui supus unde-i e locul, ce îi este permis și ce nu.

Lucrarea a fost încredințată unui funcționar civil pe nume Choe Yun-ui, care a alcătuit împreună cu alți 16 înțelepți o compilație de texte pe care le-au imprimat între anii 1234 și 1241 folosind un tipar cu caractere mobile din metal. Au ieșit 50 de volume, care din nefericire nu s-au păstrat. Există însă indicii grăitoare că tipografii coreeni nu erau la prima experiență cu tiparul de acest fel; mai existaseră precedente din care s-au păstrat semne izolate, turnate în metal în anii precedenți. La începutul secolului al XIII-lea Goryeo avea o topitorie de bronz pentru așa ceva.

Coreea va continua să imprime cărți, atât prin xilogravare, cât și scoase la tiparul cu litere mobile. Lucrările trebuie să fi fost cam la fel de laborioase ca și pentru scrierea chineză; nu am putut afla ce număr de semne erau în uz în epocă, dar știm că erau derivate din cele chinezești, iar în vremurile de azi copiii trebuie să învețe până la absolvirea liceului minimum 2.000 de hanja în Coreea de Nord și minimum 1.800 în Coreea de Sud. Este vorba despre scrierea modernă simplificată și de cerințe la nivel de bacalaureat…

Revenim în Coreea secolelor al XII-lea și al XIII-lea, unde cererea de tipărituri exista de mult timp și creștea mereu. Chinezul Xu Jing vizitase Goryeo în 1123 și a consemnat în cartea sa de călătorii că acolo oamenii consideră că e o rușine să nu știi să citești.

Jikji: dovada palpabilă că tiparul cu litere mobile metalice a fost inventat de coreeni

Ajungem în secolul al XIV-lea, cu 78 de ani înainte de momentul Gutenberg. În regatul condus de dinastia Goryeo, Jikji vede lumina tiparului cu litere mobile din metal în 1377. Jikji este denumirea scurtă pentru ceea ce s-ar traduce literal ”Baegun hwasang a copiat și păstrat înțelesurile celor mai importante cuvinte ale lui Buddha, Jikji”. Diferitele surse documentare propun variante diferite, dar eu am preferat-o pe cea de pe blogul unui ONG coreean, korea.prkorea.com/wordpress, bogat în informații și imagini.

Există mai multe argumente care demonstrează că pentru acest Jikji s-a folosit tipar cu caractere metalice mobile. Rândurile nu sunt chiar drepte și există diferențe vizibile ale straturilor de cerneală de la o secțiune la alta. Unele semne apar uneori cu susul în jos, iar altele nu sunt imprimate în totalitate. Cel mai important: același caracter nu apare în formă identică pe aceeași foaie, dar apare absolut la fel pe alte pagini.

E important de știut că există variante de Jikji contemporane cu cea scoasă la tiparul cu caractere mobile, dar imprimate prin xilogravare chiar de persoane din anturajul venerabilului Baegun, așa că dacă doriți să vă documentați e bine să verificați despre care se vorbește. Una singură, cea aflată la Bibioteca Națională a Franței, are calitatea de a fi prima tipărită cu semne mobile din metal.

Paranteză: detalii din culisele diplomatice. Saint-Attends

Internetul nu e generos cu relatările despre Jikji, care sunt lacunare în cele occidentale și extrem de prost traduse în franceză sau engleză în sursele orientale. Bătrânei și țanțoșei Europe nu i-a picat bine să descopere după 1900 că nu dragul ei Gutenberg a inventat tiparul care i-a făcut civilizația să înflorească, ci o altă civilizație care înflorise înaintea ei în multe domenii. În plus, această carte rară se află în posesia francezilor, la Bibliothèque nationale de France (BNF), care nu se laudă deloc cu ea. Căutările mele cele mai amănunțite în colecțiile BNF au generat doar două fișe bibliografice și nicio fotografie, ca să nu mai vorbim despre o descriere academică a prețiosului artefact.

La rândul lor, sursele Coreei de Sud, pe teritoriul căreia a fost realizată lucrarea, sunt cam timide, astfel încât putem bănui că cele două părți vor să evite un conflict diplomatic.

Ciocniri se pare că au existat deja. O sursă – pe care însă n-am putut-o verifica – relatează că la o solicitare a Coreei de Sud autoritățile franceze ar fi refuzat să returneze cartea pretextând că ”este un bun al întregii umanități, așadar nu trebuie să aparțină nimănui”. Cum vine asta? Dacă nu trebuie să aparțină nimănui e menit să fie al Franței, iar dacă e al întregii umanități, omenirea n-are decât să aștepte ca BNF să pună în valoare respectivul bun așa cum se cuvine. Ceea ce se va întâmpla probabil la Saint-Attends. (Am născocit ad-hoc această adaptare a conceptului de Sfântu-Așteaptă, pe care o dăruiesc Bibliotecii Franței întru îmbogățirea patrimoniului cultural mondial).

Coreea de Sud are un muzeu impresionant dedicat istoriei scrierii și tehnicilor tipografice, din ce am văzut pe internet, văduvit firește de prezența în original a diamantului coroanei, aflat în spatele zăvoarelor de la BNF. Țara de origine are tot dreptul să se mândrească cu prima carte scoasă la tipar cu caractere metalice mobile și să-și adjudece întâietatea față de Europa. Nu cred însă că e atâta nevoie ca Jikji să fie promovat în interiorul Peninsulei Coreene și nici la nivelul Orientului Îndepărtat, unde după cum am văzut existaseră suficiente antecedente încât să fie recunoscut fără rezerve la reala sa valoare.

Dacă Jikji ar fi însă o piesă din expoziția permanentă de la Luvru, muzeu care a avut în 2018 numărul record de 10,2 milioane de vizitatori anual, cred că altfel ar sta lucrurile. Dezavantajul de a fi proprietate a Franței ar putea deveni cel mai mare atu pentru recunoașterea mondială a invenției coreene.

Cum a apărut Jikji

Înțeleptul Baegun s-a născut în 1289, a devenit de timpuriu călugăr budist, a ajuns maestru seon (echivalentul pentru zen la coreeni) și s-a dedicat culegerii de texte sacre și educării tinerilor până în 1374, când a atins nirvana veșnică. La scurt timp după aceea, învățăceii săi Seok-chan și Daljam i-au publicat compendiul de învățături în 1377, folosind un tipar cu litere mobile din metal. Călugărița budistă Myodeok i-a ajutat financiar – precizează un articol de pe blogul oficial korea.prkorea.com. Potrivit unei alte surse, Myodeok era o femeie de viță regală care a renunțat la viața superficială de la palat și s-a călugărit. Se spune că femeia păstrase totuși ceva avere și încă mai avea influență, așa că e posibil ca povestea să fie adevărată, altfel nefiind plauzibil ca o simplă călugăriță să poată ajuta la finanțarea unei lucrări de așa anvergură.

Jikji cuprinde o colecție de scrieri și învățături budiste culese de venerabilul Baegun pentru îndrumarea învățăceilor și era împărțită în două volume, din care numai al doilea s-a păstrat până azi, cel de la Biblioteca Națională a Franței. Mai exact, au rezistat peste timp doar 37 de pagini, iar ultima cuprinde și un colofon în care scrie că lucrarea a fost imprimată în al treilea an de domnie a regelui U (iulie 1377) cu tipar metalic, la templul Heungdeok din Cheongju.

Din informațiile disponibile aflăm că volumul păstrat are dimensiunile de 24,6 x 17 centimetri și paginile din hârtie albă și subțire, atent pliate. Coperta pare refăcută, iar titlul e aparent copiat cu cerneală indiană după cel original, lângă care apare o notă în franceză: ”Cea mai veche carte cunoscută imprimată cu caractere turnate, cu data 1377”, scrisă de Maurice Courant, un personaj despre care vom vorbi puțin mai încolo.

Cum a ajuns Jijki în Franța

Potrivit datelor UNESCO, Jikji provine din colecția lui Collin de Plancy (1853-1924), însărcinat cu afaceri la Ambasada Franceză din Seul în timpul domniei regelui Gojong. De Plancy a fost primul consul francez în Coreea, după semnarea tratatului pentru apărare și comerț din 1886 care a dus la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale. În 1888 Collin de Plancy și-a început mandatul de consul, post pe care l-a ocupat până în 1891, iar între 1896-1906 a fost ambasador. În special începând cu anul 1900, diplomatul a colecționat numeroase piese de ceramică și cărți vechi din țara unde era detașat.

Cele mai multe tipărituri vechi coreene din colecția lui de Plancy au fost cumpărate de Biblioteca Națională a Franței la o licitație din 1911, în timp ce volumul Jikji a fost adjudecat în același an pentru 180 de franci de Henri Véver (1854-1943), un renumit comerciant de bijuterii și colecționar de cărți care a donat volumul prin testament aceleiași instituții.

Redescoperirea și recunoașterea universală

Jikji a devenit cunoscut în 1901 prin includerea în lucrarea ”Bibliografie coreeană: tablou literar al Coreei cuprinzând nomenclatura operelor publicate în această țară până în 1890” (”Bibliographie coréenne: tableau littéraire de la Corée, contenant la nomenclature des ouvrages publiés dans ce pays jusqu’en 1890”, Paris, E. Leroux, 1894-1901), semnată de orientalistul francez Maurice Courant (1865-1935). Nota scrisă de mână pe coperta lui Jikji îi aparține lui Courant.

În 1972, Jikji a fost pentru prima oară expus public la Paris cu ocazia Anului Internațional al Cărții, iar în 2001 a intrat în patrimoniul UNESCO Memory of the World.

Recunoașterea volumului Jikji prin titlul de UNESCO Memory of the World a impus rescrierea istoriei tiparului. Autorii unui material bine documentat de pe newworldencyclopedia.org îl citează pe Yoo Chang-jun, senior editor al Asociației Tipografiilor Coreene de la Seul: ”Lumea a fost surprinsă, nimeni nu credea că o țară obscură din Orientul Îndepărtat ar fi putut dezvolta tiparul cu caractere metalice mobile înaintea lui Gutenberg”. Autorii adaugă că există unele speculații că datorită Imperiului Mongol care se extinsese în acele vremuri dinspre Coreea în Europa, este posibil ca povestea despre tehnologia de tipărire a lui Jikji să fi ajuns la urechile lui Gutenberg. Cu toate acestea, nu există dovezi palpabile care să susțină ipoteza.

Pe la 1400 xilogravura ajunge și în Europa. Cărți de joc și cartonașe cu figuri de sfinți

Cu peste șase secole după prima atestare a tehnicii de tipărire cu ajutorul plăcuțelor de lemn, procedeul ajunge și în Europa. La început au apărut produsele finite: cărțile de joc venite pe filieră venețiană sau spaniolă din Orientul Îndepărtat și mai cu seamă din Egipt la sfârșitul veacului al XIV-lea, apoi în prima parte a secolului următor a fost preluată și tehnica în sine, care începe să fie experimentată preponderent în țările nordice.

Tipăriturile obținute prin xilografie erau foarte profitabile. Se făceau bani frumoși din negoțul cu imagini reprezentând sfinți și scene religioase imprimate în serie pentru numărul mare de credincioși care nu-și permiteau o icoană pictată care să-i ocrotească de rele. De asemenea, au circulat în Europa și hârtii xilografiate cu rugăciuni.

1455: apare Biblia cu 42 de rânduri a lui Gutenberg. Sfârșitul ”preistoriei” tiparului

Să admitem că Gutenberg nu a auzise niciodată în viața lui că există posibilitatea de a imprima texte folosind tiparul cu litere mobile, nici din lemn, nici din ceramică, nici din altceva. Dar cum să-i fi venit ideea asta genială?

S-o luăm logic. Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg s-a născut într-o familie în care toți erau negustori de mai multe generații, iar tatăl Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie „zum Gutenberg” după numele cartierului din orașul Meinz unde se mutase, câștiga din producerea monedelor.

Să ne înțelegem: tânărul Johannes nu era vreun erudit, vreun șoarece de bibliotecă nemulțumit că nu-și poate ostoi setea de cunoaștere pentru că nu existau destule cărți. Era fiu de fierar, avea negoțul în sânge adunat din ADN-ul mai multor generații de strămoși, iar el personal avea un neastâmpăr antreprenorial. De fapt, cunoaștem mult mai multe despre negocierile lui în afaceri decât despre modul în care a ajuns să realizeze celebra presă tipografică.

Cum aș fi procedat eu dacă eram Gutenberg

Este imposibil ca Johannes Gutenberg să nu fi văzut vreo iconiță sau rugăciune xilografiată ori să nu fi jucat cărți cu cartonașe de import xilografiate și ele, care erau foarte căutate. În locul lui, și eu m-aș fi întrebat: cum pot să fac și eu din astea, dar mai multe și mai repede, ca fac avere? Poate că prima idee o fi fost gravura în metal (normal că se gândea în primul rând la metal, ca fiu de turnător de monede). Dar ar fi fost o treabă minuțioasă, iar el era nerăbdător.

A fost și el copil și cu siguranță că s-a jucat ca și noi când eram mici punând o bucată de hârtie peste o monedă, dând cu cărbune peste ea și imprimându-i modelul. Cum ar fi să existe un fel de monedă pentru fiecare literă sau semn și să le înșiri pe masă în ordine ca să alcătuiești un text, apoi să le rearanjezi ca să obții un altul? Alfabetul gotic n-avea prea multe litere.

Eu așa aș fi gândit în locul lui. N-am întâlnit teoria asta nicăieri (sau o fi zăvorâtă și asta în Biblioteca Franței), dar mi se pare cea mai logică înșiruire a premiselor de care dispunea Gutenberg. Restul e știut.

Cum s-au aliniat astrele în Europa pentru Zodia Tiparului

Importanța fenomenală a tiparului lui Johannes Gutenberg se explică printr-un cumul de factori favorabili. Pur și simplu se aliniaseră astrele: în Europa începuse Renașterea, caracterizată printr-un uriaș interes față de textele clasice, dar și printr-un reviriment al cuvântului scris. Apar valuri de scrieri literare, se fac cercetări tehnice în toate domeniile și e nevoie de documentare cu privire la ce se făcuse anterior. E nevoie și de reproduceri după lucrări de artă. Biserica are și ea un rol major, continuând să patroneze literatura și artele, dar mai cu seamă avea interesul ca Biblia să fie cât mai răspândită și credincioșii tot mai numeroși. Călătorii se aventurau tot mai departe spre colțurile lumii și aveau nevoie de mai multe hărți.

Era o epocă în care se cerea democratizarea culturii și accesului la informație, iar prima carte apărută în ”ediție de masă” în jurul anului 1455, faimoasa Biblie cu 42 de rânduri tipărită de Gutenberg a dovedit că se poate. Frumusețea grafică a paginilor și eleganța caracterelor ne uimesc astăzi și pe noi. Ne-au parvenit 49 de exemplare din acea fabuloasă ediție.

Informații din 2019 care m-au scos din sărite

Despre povestea tumultuoasă și patimile pe care le-a stârnit unul dintre prețioasele exemplare ale Bibliei a apărut recent, în martie 2019, cartea lui Margaret Leslie Davis The Lost Gutenberg: The Astounding Story of One Book’s Five-Hundred-Year Odyssey. Un articol pe Lithub.com a venit ca reacție la publicarea cărții și autoarea, M. Sophia Newman a ținut să-i demonstreze doamnei Davis că habar n-are ce spune și ”nu Gutenberg a inventat de fapt presa pentru tipar” – articolul publicat pe 19 iunie 2019 este intitulat chiar așa: ”So, Gutenberg Didn’t Actually Invent the Printing Press”.

Concluzia finală a textului: ”Cei mai mulți oameni – inclusiv Davis (…) – încă nu știu întreaga poveste”. Suntem în 2019, ne aflăm de câteva decenii în plină eră a informației, și încă e nevoie să fim anunțați că nu Gutenberg a inventat tiparul. Iar mie mi s-a părut că nici doamna Newman nu știe întreaga poveste sau nu a relatat-o bine, așa că am decis să vin cu propria variantă. Tocmai ați citit-o.

Sursa imaginii-cheie a articolului aici.

Similar Posts:

• Instalații din hârtie
• Când viitorul are culoarea Pantone 15-4020
• Culoarea cu cea mai sângeroasă istorie și cele mai contradictorii semnificații
• Sfântul Covid-19, preaslăvitorul alcoolului și atenției mediatice
• CES 2019: Tehnologia inkjet inspiră noi și surprinzătoare aplicații