„A avea atâta stăpânire asupra noastră pentru a judeca pe alţii în comparaţie cu noi şi a proceda faţă de ei aşa după cum am vrea să se procedeze cu noi înşine, iată ceea ce se numeşte esenţa umanităţii.” (Confucius)
Criza globală, orchestrată cu măiestrie în toate planurile existenţei noastre de zi cu zi, pare să fi dat naştere unei dimensiuni umane noi şi haotice. Măruntele „mari bătălii” pe care suntem nevoiţi să le dăm în fiecare zi erodează constant nevoia apropierii noastre reale de ceilalţi. Acea formă de apropiere izvorâtă din necesitatea organică, profund umană, a descoperirii celorlalţi şi nicidecum apropierea prilejuită de raţiuni comerciale globalizante.Iată cum, golită de sensuri şi semnificaţii, nevoia de cunoaştere reală, din perspectiva înţelegerii corecte a aşteptărilor celuilalt, pare a trece, şi ea, prin vremuri de criză. Clişee importate fără a fi adaptate cultural realităţilor particulare pe care se grefează, produc grave linii de fractură modului în care percepem, decodificăm şi înţelegem realitatea. Atât realitatea imediată, cât şi cea de perspectivă.
Distorsionarea percepţiei ne găseşte permanent în situaţia de a căuta răspunsuri pentru întrebări incorect formulate. Mecanisme profunde, implicate în procesele de cunoaştere, sunt abordate superficial. Comunicarea şi teoriile schimbării, ridicate la rang de religii moderne, au ajuns să aibă deja dogmaticii lor. Forţăm limitele pentru a ajunge mereu mai departe. Însă ne punem de prea puţine ori întrebarea dacă nu cumva ţinta către care ne îndreptăm este falsă. Sistemele de valori se transformă sub apăsarea necruţătoare a tendinţelor care însoţesc, precum o umbră, destinul evoluţiei aşteptărilor umanităţii. Ne aflăm într-o permanentă stare de căutare a echilibrului, fără însă a avea, în vreun fel, informaţii despre ceea ce caracterizează punctul în care acest echilibru este atins. Nevoia omului modern de a avea, a devenit disproporţionat de mare în comparaţie cu nevoia sa de a fi şi de a cunoaşte.
Dacă eforturile noastre conştiente şi asumate nu ne îndreaptă către lume, lumea nu se va îndrepta niciodată către noi. Atunci când nevoia profundă şi autentică de cunoaştere a celorlalţi se destramă, nevoi superficiale, cultivate din vreme, vor umple golul creat. Treptat, ne transformăm din creatori de contexte în consumatori de pretexte. Este numai o problemă de timp.