Default

Cum sa supravietuim crizelor

• Bookmarks: 14448


O veche povestire zen vorbeşte despre doi călugări budişti, unul în vârstă şi altul cu mult mai tânăr, care fuseseră în oraş cu treburi şi care se întorceau la mănăstirea lor. Cel mai în vârstă dintre ei era ajutat de însoţitorul său să găsească drumul. Pe
calea de întoarcere, o familie de ţărani le-a cerut binecuvântarea pentru fiul lor nou născut, după care le-a dat ceva de ale gurii. Fiind bucuroşi de oaspeţi, familia de ţărani i-a îndemnat pe călugări să bea şi câteva pahare de sake pe care cei doi, din politeţe, nu le-au putut refuza.

Fiindcă se lăsa seara, cei doi s-au grăbit să pornească la drum deoarece trebuiau să treacă printr-o pădure în care sălăşluia Yamamba – muma-pădurii. Bineînţeles că, în mijlocul pădurii, Yamamba nu a întârziat să-şi facă apariţia cu înfăţişarea ei de dragon cu douăsprezece capete, cu ochii injectaţi de sânge, scoţând flăcări pe nări şi pe guri. La vederea ei, călugărul cel tânăr, care servea drept ghid celui bătrân, amuţi şi începu să tremure. Cel bătrân nu înţelegea ce se întâmplă şi îl tot întreba pe cel tânăr ce este cu el. Cel tânăr era însă paralizat de frica monstrului care îşi scotea ghearele împresurându-i.

Văzând că nu se mişcă nicidecum, călugărul bătrân, temându-se că vor întârzia la mănăstire, a crezut că celui tânăr i se făcuse rău şi-i spuse: „Lasă, frate, ţine-te de mine că te duc eu la mănăstire. De-atâţia ani fac drumul acesta, încât ştiu şi cea mai mică pietricică din drum”. Şi, luându-l de sub braţ pe însoţitorul său, călugărul cel bătrân porni cu paşi fermi chiar în direcţia balaurului.

Acesta văzând fermitatea cu care bătrânul lovea cu toiagul în stânga şi în dreapta pentru a-şi căuta drumul, se dădu deoparte din faţa singurului om care… nu se speriase de el. După care se retrase în adâncul pădurii, gândind în sinea sa că, un astfel de om căruia nu îi este frică de el, trebuie să fi fost şi foarte puternic. N-avea, săracul balaur, de unde să ştie că acel călugăr bătrân era… orb.

A vorbi despre resurse umane într-o perioadă atât de complicată şi delicată ca cea în care ne aflăm, în care organizaţiile reduc salariile şi orice alte avantaje pentru angajaţii pe care îi (mai) au, poate părea lipsit de sens sau chiar cinic. Mai ales că orice principii de management al resurselor umane au dispărut din peisaj sau au fost anulate de himera acestei crize mai-mult sau mai-puţin provocate.

N-am să reiau aici frazele-şablon de genul: “în perioadele de criză sunt reduse cheltuielile exact acolo unde nu ar trebui: la marketing şi la resurse umane”, sau “acum, în perioadele de criză ar trebui să se facă tot mai multe programe de training cu angajaţii pentru a le da noi competenţe şi a-i motiva”.

Dacă sunteţi manager sau patron, ştiţi că astfel de fraze nu-şi au rostul în condiţiile în care vezi cum numerarul din casă şi din bancă ţi se subţiază, iar debitorii nu reuşesc să-şi plătească facturile către tine. Nici nu sunt adeptul închiderii ochilor, aşa cum s-ar putea înţelege din povestirea de mai sus, căci nu acesta este sensul ei profund. Zilele acestea mi-a căzut în mâini unul dintre cele mai bune manuale de supravieţuire scos de un fost instructor în cadrul S.A.S. (Special Air Service – unul dintre serviciile speciale ale armatei britanice), John Wiseman (pentru cunoscuţi şi cunoscători, Lofty).

Parcurgând acest manual plin de tehnici de tot felul, aplicabile în diverse situaţii, m-a impresionat foarte mult unul dintre principiile de bază ale supravieţuirii. Lofty spune că, deşi îţi trebuie multe resurse fizice pentru a scăpa dintr-o situaţie periculoasă, totuşi supravieţuirea este, în cele din urmă, un exerciţiu preponderent mental, psihic. Există nenumărate cazuri de oameni implicaţi într-o catastrofă, care nu ştiau tehnicile de supravieţuire, dar care, datorită voinţei lor de a trăi, au supravieţuit în zone cu condiţii vitrege speciei umane.

Acest lucru este la fel de valabil la nivel individual, cât şi la cel organizaţional. Bineînţeles că nu este singurul lucru care trebuie făcut, dar este primul şi cel mai important pentru a trece prin… Pădurea Crizei Provocate. De-abia de aici putem vorbi de supravieţuire şi nu de panică. Ce urmează după acest pas? Vorbim data viitoare!

Similar Posts:

14 recommended
comments icon0 comments
0 notes
448 views
bookmark icon

Write a comment...