Fascinanta istorie a albastrului, între percepție și știință

De la homo sapiens și până în Antichitatea timpurie, omul nu cunoștea culoarea albastră. Aceasta a fost verbalizată mai târziu decât toate celelalte culori primare și secundare, dar după ce au numit-o și au conceptualizat-o, oamenii au fost seduși de ea permanent, nu se mai satură de ea și triumfă când descoperă un nou pigment chiar și în zilele noastre, când tindem să credem că totul a fost deja inventat. Istoria albastrului este fascinantă nu doar prin trecutul tumultuos al culorii, ci și prin faptul că se scrie în continuare, iar vechi pasaje se rescriu în lumina noilor descoperiri.

Potrivit unor cercetări recente, oamenii preistoriei nu percepeau multe culori. La început puteau distinge doar negru, alb, roșu, ceva mai târziu galben și verde, iar albastrul le era complet necunoscut. Nu se știe când a început omenirea să perceapă și să conștientizeze culoarea albastră și unde au apărut primele mențiuni. În Antichitatea timpurie nu exista noțiunea de albastru: în Odiseea lui Homer, oceanul este descris ca ”o mare roșie ca vinul”, iar aceasta nu era o metaforă: nu se relata o scenă de luptă și se referea la Mediterana, care trebuie să fi avut cam aceeași culoare ca acum.

Cele mai vechi scrieri cunoscute ignoră complet ideea de albastru: termenul nu apare nici în vechile tablete din Ugarit (sec. 8 î.e.n.), nici în Biblie (cuvântul tehelet nu înseamnă albastru, cum s-a interpretat în mod greșit, ci violet, pigment cunoscut în vechime și care era extras din cochilii de scoici în Israel și Liban) și nici în Coran.

Percepție și efecte vizuale

Ochiul uman percepe ca albastră orice suprafață cu lungimea de undă între 420 și 495 de nanometri (opiniile specialiștilor diferă, mai ales în ce privește pragul de jos, pe care unii îl vor mai ridicat). Albastrul are unda cea mai scurtă dintre culorile primare și este perceput drept cea mai ”rece” culoare, în opoziție cu roșul, cea mai ”caldă” și cu cea mai întinsă lungime de undă. Efectul psiho-fiziologic de cald sau rece este dat de faptul că prin intermediul retinei care percepe culoarea ni se influențează pulsul: culorile calde îl cresc puțin, iar cele reci îl coboară ușor, ceea ce ne creează fizic senzația de încălzire sau răcorire, de energizare sau de relaxare.

Albastrul este folosit pentru a accentua senzația de răcoare, de exemplu prin adăugarea unor tușe azurii pe imaginea cuburilor de gheață. Răcoarea albastrului și faptul că lungimea sa mică de undă coboară ușor pulsul îl recomandă pentru a crea liniște și calmare, motiv pentru este folosit în decorațiunile interioare pentru dormitoare sau băi sau în designul ambalajelor de produse calmante sau delicate, cum ar fi celebra cutie de cremă Nivea sau logoul mărcii de cosmetice Dove. La alimente, albastrul este folosit pentru cele light (mai ales lactate) și reci (produse congelate).

În apă, culorile cu undă lungă sunt absorbite și de aceea suprafețele albe capătă nuanțe albastre sub un anumit nivel, iar cu cât ne scufundăm mai adânc, cu atât vedem că nuanțele apei devin mai închise.

Culoarea cerului și a atmosferei, albastrul dă profunzime imaginii: este efectul perspectivei atmosferice (sau aeriene, cum mai este impropriu numită) care face să pară mai îndepărtate suprafețele cu nuanțe tot mai difuze, care tind să se apropie tot mai mult de culoarea cerului din fundal.

Perspectiva cromatică se bazează pe faptul că formele în tonuri calde par mai apropiate, în timp ce suprafețele în tonuri reci par mai îndepărtate datorită lungimilor diferite de undă. Efectul de cald/rece și aproape/departe a fost experimentat în variate moduri de impresioniști și mai cu seamă de Paul Cézanne, unul dintre cei mai neobosiți exploratori ai fenomenelor optice; un exemplu celebru este peisajul Mont Sainte-Victoire (1887), în care muntele redat în griuri și bejuri neutre este reliefat prin tonuri de albastru.

Pentru că este culoarea cerului și creează distanță, albastrul este culoarea predilectă pentru divin și spiritual. Reprezentările Fecioarei Maria o înfățișează cel mai adesea în veșminte albastre, cu precădere în scena Bunei Vestiri sau în imaginile Madonei cu Pruncul, pentru a-i sublinia caracterul pur și sacru.

Prin extensie, albastrul a fost culoare imperială în Evul Mediu, când nu doar că sublinia sorgintea divină a împăratului (de exemplu în reprezentările lui Charlemagne), dar era și o culoare scumpă în epocă, greu de obținut pentru vopsirea hainelor și accesibilă numai celor foarte bogați.

Mai târziu, asocierea culorii cu imaginile religioase și cu regalitatea a făcut ca uniformele de armată și marină să fie confecționate din material albastru, pentru a le da o notă de autoritate.

Albastrul nu are vreo conotație simbolică legată de bărbăție; este unisex, iar valențele sale se ramifică în arii mult mai eterice și mai filozofice decât deosebirea de gen. ”Albastru pentru băieți și roz pentru fetițe” a fost o găselniță de marketing a comercianților de îmbrăcăminte și accesorii pentru bebeluși apărută după Al Doilea Război Mondial. Astfel puteau vinde mai multe hăinuțe și evita aproape 50% din situațiile în care hăinuțele copilului să fie folosite de următorul bebeluș al familiei.

Poveștile nuanțelor și pigmenților

Ne-am propus să vă prezentăm în cele ce urmează principalii pigmenți de albastru în ordinea în care au apărut în istorie, dar cronologia nu este una strictă, căci bibliografia parcursă a fost axată în principal pe istoria artei europene, cu destule date și despre Egipt, dar care nedreptățește restul lumii, cu precădere Mesopotamia, China, Japonia sau India. În apărarea noastră nu putem spune decât că dacă am fi lărgit baza documentară ar fi ieșit nu un articol, ci un întreg volum.

Azuritul străvechi

Primul pigment de albastru a fost azuritul, un mineral natural: carbonat bazic de cupru. Prezența lui a fost documentată în arta antică egipteană și japoneză, în picturi murale chinezești datând din vremea dinastiilor Ming și Sung și a fost albastrul cel mai folosit pe durata Evului Mediu și a Renașterii Europene. A început să fie fabricat artificial începând din secolul al XVII-lea, iar folosirea lui a fost frânată în secolul al XVIII-lea de apariția spectaculosului albastru de Prusia.

Misteriosul albastru de Voroneț

Pliantele turistice, mass-media și o mulțime de lucrări pseudoștiințifice susțin că albastrul de Voroneț este unic în lume, obținut cu un pigment misterios și/sau printr-o rețetă secretă, demult uitată. În realitate, este vorba despre tot despre azurit, pigment folosit nu doar în pictura exterioară a Mănăstirii Voroneț (ctitorie a lui Ștefan cel Mare, ridicată în 1488 și pictată în naos, pronaos și altar în timpul vieții ctitorului, iar la exterior în epoca imediat următoare, pe timpul domniei lui Petru Rareș), ci și în alte monumente de pe teritoriul României, al țărilor vecine și în cam toată Europa Occidentală, până în secolul al XVIII-lea. Vasile Drăguț, unul dintre cei mai de seamă istorici ai artei românești, accentuează în scrierile sale importanța pe care o aveau în epocă strânsele relații ale Moldovei cu Veneția, de unde domnitorii moldavi obișnuiau să-și aducă meșteri, precum și culori de calitate.

Albastrul egiptean poate avea de acum o carieră high-tech

Cel de-al doilea pigment folosit în istorie pentru albastru a fost și primul obținut în mod sintetic. Egiptenii l-au creat în jurul anului 2200 î.e.n. folosind un amestec de praf de calcar, nisip și un mineral pe bază de cupru ca azuritul sau malachitul pe care-l încălzeau la temperaturi înalte până când devenea o sticlă albastră opacă numai bună de pisat și amestecat cu agenți de îngroșare ca albușul de ou pentru a obține vopsea frumoasă și rezistentă. Cu ea au decorat obiecte din ceramică, au pictat pereții mormintelor faraonilor și multe statui.

Frumusețea, luminozitatea și stabilitatea albastrului egiptean au cucerit și Imperiul Roman. Pigmentul a fost folosit în pictura murală a celor mai fastuoase vile ale romanilor, motiv pentru care i se mai spune albastru pompeian. Soarta lui a fost similară cu cea a orașului de lângă Vezuviu: a fost pierdut și uitat la sfârșitul Antichității greco-romane.

Albastrul egiptean a rămas complet ignorat până la începutul secolului al XIX-lea, când chimistul Sir Humphry Davy i-a reconstituit formula. În zilele noastre, substanța ar putea cunoaște o nouă și neașteptată glorie, deoarece i s-a descoperit recent o proprietate surprinzătoare: luminiscența. Potrivit unui studiu din 2009, fotoluminiscența sa deosebită când este expus unor emițători de infraroșii la scară moleculară califică albastrul egiptean pentru viitoare aplicații biomedicale, de telecomunicații, laser sau alte tehnologii avansate.

Ultramarinul, prețiosul albastru de peste mări

Termenul ultramarin provine din latină și înseamnă ”de dincolo de mare”. Istoria pigmentului numit și lazurit ar fi putut începe acum 6.000 de ani, când lapis lazuli, piatra semiprețioasă din care este făcut, a început să fie importat de egipteni din teritoriile actualului Afganistan. În țara faraonilor și în Mesopotamia lapis lazuli a fost folosit doar la bijuterii și accesorii decorative, dar lazuritul va apărea utilizat ca pigment în zona de proveniență, la picturile budiste din Bamiyan, în secolul al VI-lea e.n. Italienii îl vor aduce din Egipt în secolul al XIV-lea și îi vor spune ultramarin. În vremea Renașterii, pigmentul era la fel de scump ca aurul și rezervat de obicei manuscriselor cu anluminuri, pentru a colora mantia Fecioarei sau hainele lui Isus.

Michelangelo, Leonardo și Rafael au folosit ultramarinul în cele mai importante lucrări care le-au fost comisionate, iar pictorul baroc olandez Johannes Vermeer, autorul tabloului Fata cu cercel cu perlă, era atât de îndrăgostit de acest pigment prețios încât se spune că și-a înglodat familia în datorii pentru a-l putea utiliza.

Ultramarinul a rămas teribil de scump până în 1826, când i s-a descoperit un înlocuitor sintetic, grație eforturilor unui chimist francez.

Albastrul a cărui poveste începe cu Goethe

În prima parte a secolului al XIX-lea Europa va cunoaște varianta ”democratică” a ultramarinului, obținut artificial și cu preț mai accesibil. Povestea substitutului este mai palpitantă decât cea a lazuritului. Cum a început, ne povestește însuși Goethe, care a remarcat prin 1787 niște depuneri albastre în cuptoarele de calcar la o sticlărie de lângă Palermo. Știa că depunerile albastre cu aspect sticlos erau folosite pentru a înlocui lapis lazuli în artele decorative, dar nu spune că ar fi fost pisat ca pigment, pentru că nu era.

M. Tessäert observase și el depuneri albastre la celebra manufactură Saint-Gobain și i-a dat câteva mostre chimistului Vaquelin. Istoria consemnează că Tessäert a fost cel care a sugerat Societății de Încurajare a Industriei Naționale franceze că trebuie căutat un procedeu prin care să se obțină ultramarin pe cale sintetică. Ideea lui s-a dovedit bună: Vaquelin și-a publicat în 1814 rezultatele cercetărilor sub titlul Notă despre o culoare albastră artificială similară celei de peste mări, însă și atunci, ca și acum, cercetarea este un lucru, iar producția efectivă este cu totul altceva.

Societatea de Încurajare a Industriei a ridicat miza în 1824, oferind un premiu de 6000 de franci aceluia care ar reuși să producă o variantă sintetică de ultramarin la costul de cel mult 300 de franci kilogramul. Premiul nu s-a acordat timp de patru ani, deoarece concurenții veneau cu imitații pe bază de cobalt sau albastru de Prusia, fără legătură cu proprietățile și formula valorosului lazulit. Premiul i-a fost acordat lui Jean Baptiste Guimet pe 4 februarie 1828, dar a fost revendicat și de chimistul german Christian Gottlob Gmelin din Tübingen, care elaborase și el o rețetă de ultramarin artificial. Francezii au păstrat premiul pentru conaționalul lor care își publicase cercetările mai devreme, iar în anii 1830 ultramarinul lui Guimet era produs la fabrica din Fleurieu-sur-Saône sub numele ”ultramarin franțuzesc”, în timp ce F. A. Köttig de la celebra fabrică de porțelanuri din Meissen producea ultramarinul obținut prin metoda lui Gmelin pe care l-a numit – cam pe nedrept, am zice – albastru de Meissen.

Germanii au pierdut însă pariul cu istoria: varianta artificială a pigmentului se mai numește și azi ultramarin franțuzesc, în timp ce albastrul de Meissen este un termen rezervat exclusiv porțelanurilor fabricii.

Albastru smalț

Smalțul este o sticlă colorată în albastru de oxidul de cobalt, iar albastrul smalț se obține prin pisarea materialului. Prezența pigmenților cu cobalt este atestată încă din secolul al XXVII-lea î.e.n. la egipteni și apoi în zona Persiei. În secolul al XV-lea e.n. sticlăria fină venețiană cuprindea piese colorate cu cobalt, iar un secol mai târziu începea să înflorească ceramica de Delft, ornamentată cu smalț albastru. Pe la 1540, albastrul smalț era folosit la scară largă în manufacturile de sticlă din Boemia și a intrat ca pigment pe paletele pictorilor începând din secolul al XV-lea, în special la flamanzi. Nu era scump, iar artiștii Renașterii îl foloseau în special pentru efectul vibrant pe care-l aducea lucrării. Hans Holbein cel Tânăr se numără printre primii mari maeștri în opera cărora a fost identificat albastrul smalț.

În Moldova secolului al XV-lea, la pictura exterioară a Mănăstirii Voroneț, suprafețele albastre din ”Arborele lui Iesei” includ pe lângă azurit și urme de albastru smalț, păstrat în proporții diferite, în funcție de condițiile de conservare.

Începând din secolul al XVIII-lea, albastrul smalț intră într-un con de umbră. Apăruseră pigmenții artificiali, cu mai multe avantaje și efecte vizuale mai bune.

Indigoul, rețeta adusă de Marco Polo și garderoba dumneavoastră

Indigoul apare frecvent în pictura de șevalet a artiștilor încă din Evul Mediu, iar potrivit unor surse ar fi fost folosit și de romani. Pigmentul a fost preparat din frunzele arbustului Indigofera tinctoria până în 1870, când a început să fie produs și sintetic. În secolul al XIII-lea, Marco Polo povestește despre procedeul prin care indienii obțineau indigoul, iar etimologia cuvântului are la bază termenul grec indicon, care înseamnă indian. Pigmentul se folosește și în zilele noastre pe scară largă, mai cu seamă în forma sintetică.

Aveți și dumneavoastră cel puțin o piesă de îmbrăcăminte vopsită cu pigment de indigo, măcar o pereche de pantaloni din denim. Materialul textil provine din orașul francez Nîmes și se numea bumbac de Nîmes, pronunțat denim. Italienii au început să fabrice pantaloni albaștri de bumbac rezistent în timpul Renașterii, la Torino. În secolul al XVI-lea marinarii și lucrătorii din porturi îi apreciau în mod deosebit și îi cumpărau din portul Genova. Termenul jeans este varianta englezită a cuvântului Gênes prin care francezii numesc Genova. În zilele noastre se folosesc nu mai puțin de 20 de milioane de tone de indigo pe an numai în această industrie, iar pentru o pereche de jeans e nevoie de câteva grame de pigment.

Albastrul de Prusia a apărut accidental în loc de roșu

Primul pigment modern de albastru obținut artificial a apărut întâmplător în laboratorul lui Johann Jacob Diesbach din Berlin în 1704, pe când chimistul încerca să obțină un nou pigment de roșu. Din greșeală a amestecat potasă cu sânge de animal și în loc ca sângeriul să capete o nuanță mai intensă a apărut un albastru vibrant. Albastrul de Prusia (sau de Berlin) a început să fie utilizat ca pigment din 1724. Picasso l-a folosit exclusiv în lucrările din perioada albastră, iar Katsushika Hokusai a creat cu el Marele val din Kanagawa și alte lucrări din seria 36 de vederi ale Muntelui Fuji.

Albastru de cobalt

Albastrul de cobalt era folosit în China încă din secolul al VIII-lea pentru decorarea porțelanurilor și bijuteriilor. O altă versiune de producere a culorii pure de albastru a fost descoperită în 1802 de Louis Jacques Thénard și față de varianta albastrului smalț care conținea și ea cobalt, a reprezentat un mare pas înainte. Era intens și foarte stabil, cam scump, dar nu chiar ca ultramarinul.

Vincent van Gogh îi scria fratelui său Theo: ”Cobaltul este o culoare divină și nimic nu e mai frumos pentru a da atmosferă în jurul lucrurilor”.

Albastrul de cobalt se mai numește albastrul lui Thénard sau albastru de Dresda, iar termenul de cobalt provine din kobolt, care în germana veche desemna un pitic subpământean pus pe rele, fiindcă în epocă se credea că depunerile de cobalt dăunau zăcămintelor de argint.

Albastru ceruleum

Pigmentul de albastru precum cerul este tot un derivat pe bază de cobalt. Rețeta a fost perfecționată în Germania de Andreas Höpfner, care în 1805 a folosit cobalt și oxizi de staniu într-un amestec pe care l-a băgat în cuptor. Rezultatul a fost un pigment albastru frumos, dar care a ieșit pe piață de-abia în 1860 când George Rowney l-a introdus în oferta firmei sale Rowney and Company sub numele de coeruleum. A fost folosit pe scară largă în amestec cu ulei pe pânzele impresioniștilor. Este foarte potrivit pentru redarea cerului prin culoarea albastră luminoasă, diferită de a albastrului de cobalt opac și intens.

La 200 de ani după inventarea ultimului pigment albastru, apare YInMn…

Cea mai nouă nuanță de albastru a fost descoperită accidental în 2009 de profesorul Mas Subramanian și discipolul său Andrew E. Smith la Oregon State University, pe când cercetau noi materiale pentru fabricarea unor produse electronice. Smith a descoperit că una din mostrele sale a căpătat o nuanță luminoasă de albastru după ce a fost încălzită. După testarea amănunțită care i-a dovedit potențialul, noul pigment a fost introdus în circuitul comercial în 2016 și ar fi putut primi numele de albastru de Oregon, de exemplu, dar universitarii care l-au creat i-au zis YInMn, după compoziția sa chimică: ytriu, indiu și mangan. Probabil că ei au fost singurii care au știut și putut să pronunțe YInMn.

… și e fetiță!

În 2017, Crayola a anunțat că va introduce YInMn în creioanele sale, pentru că pigmentul arată foarte frumos pe hârtie și este stabil la contactul cu apa sau la variațiile de temperatură. Înainte de a scoate pe piață noile creioane colorate, producătorul a organizat un concurs public prin care să aleagă nuanței o altă denumire. Potrivit reclamei de pe site-ul companiei, noua culoare se numește Bluetiful și… e fetiță. Dovadă că ”albastru pentru băieți și roz pentru fetițe” e o convenție vestimentară. Noi ne întrebăm totuși de ce creioanele colorate trebuie să fie diferite printr-un gen sau altul.

International Klein Blue

Artistul francez Yves Klein (1928-1962) a creat o versiune mată a ultramarinului, una pe care o consideră cea mai frumoasă nuanță de albastru dintre toate. Pictorul a înregistrat marca International Klein Blue (IKB) pentru nuanța care i-a devenit semnătură artistică timp de un deceniu. Între 1947 și 1957, Klein a pictat în IKB pânze monocrome, sculpturi, ba chiar și trupuri omenești pentru ca modelele umane să-și întipărească liber corpurile pe pânză.

”Planeta albastră” și locuitorii ei

Albastrul e greu de conceptualizat și în mod normal se regăsește rar în natură. Fără intervenția umană sunt puține plante pe Terra realmente albastre, iar păsările cu penaj albastru viețuiesc în zone restrânse. Cerul și marea? Oamenii cavernelor și anticii nu erau ușor de păcălit: aerul cerului și apa mării nu sunt albastre; ei au apucat mostre cu mâinile, le-au examinat și n-au găsit nicio culoare. Nu întâmplător simbologia asociază albastrul eterului și abisalului, atemporalului, universului celest necunoscut, rezervat divinității.

Îndrăznim să avansăm ipoteza că oamenii au descoperit albastrul cam pe vremea când au apărut primele orașe importante, care aveau nevoie de fast și măreție. Atunci au fost nevoiți să sape pentru pietre pe care să le asambleze în ziduri și au descoperit lapis lazuli, de exemplu, sau compuși de cobalt. Culoarea nu era total străină ochiului, dar acum se materializa, era ceva palpabil și frumos, cu atât mai prețios cu cât oferea un aspect rar și distinctiv.

Albastrul a devenit concret doar după ce omul l-a ”domesticit”. Omului i-a plăcut, a văzut că-i impresionează și pe semenii lui, că-i poate fi util și poate însemna ceva. S-o fi întâmplat pentru prima oară în Mesopotamia sau la vechii egipteni, care au cunoscut lapis lazuli, l-au folosit în arta decorativă, l-au pisat și au obținut culoare. O culoare care nu avea nevoie de un nume la început, dar care exprima multe.

Multe secole mai târziu, pământenii au numit Terra ”Planeta albastră” când au văzut-o din spațiu. Mai exact, canalele de știri au denumit-o astfel când au prezentat oamenilor fotografiile din eter. Nici noi care scriem, nici dumneavoastră care citiți articolul, nu am fost în spațiu să privim de acolo înspre acasă, dar acceptăm convenția imaginilor și ne place ideea că Pământul este o planetă albastră. Ne-o imaginăm albastră fiindcă acum îi știm mările și oceanele albastre și atmosfera azurie care o înconjoară. Sunt totuși numai vreo 2000 de ani de când credem ce vorbim când zicem că ieri cerul a fost incredibil de albastru sau povestim despre nuanțele albastre ale mării. Pentru românii care n-au văzut decât Marea Neagră este mereu o surpriză bulversantă să vadă cum arată în realitate Egeea sau Mediterana și în lipsa experienței personale pe alte tărâmuri sunt convinși (așa cum am fost și noi) că mare albastră e un fel de figură de stil, iar pozele cu mări azurii sunt colorate în Photoshop. Am văzut Dunărea și ne place să ascultăm Dunărea albastră, dar niciodată n-am văzut fluviul în nuanțe de albastru.

Când suntem mici, reținem care este albastru dintre cuburile cu care ne jucăm pentru că ne spune un adult. Dar un copil nu zice singur că cerul este albastru, ci potrivit cercetărilor, tinde să spună că nu are culoare sau că e alb. Spune că este albastru doar dacă i s-a mai spus că cerul e albastru. Un studiu realizat pe membrii unor triburi îndepărtate a arătat că participanții n-au știut să identifice un cub albastru printre mai multe cuburi verzi.

Deducem că percepția optică a albastrului nu este suficientă; conceptualizarea culorii are nevoie de mai multă experiență și pe diferite planuri, la care nu ne-am fi gândit.

_____________________________________________

Cum a ajuns ”sânge albastru” sinonim pentru nobili

În Evul Mediu a înjura de cele sfinte era un mare păcat. Oamenii de rând nu îndrăzneau, dar nobilii nu se sfiau să ia numele Domnului în deșert. Când iezuiții au devenit mai necruțători, francezii de neam au înlocuit din înjurături cuvântul Dieu (Dumnezeu) cu bleu (albastru), care avea rezonanța cea mai apropiată. Par Dieu (pentru Dumnezeu) deveni parbleu, Par la mort de Dieu (pe moartea Domnului) deveni morbleu, iar par le sang du Dieu (pe sângele Domnului) deveni paisembleu. P.G. Villeneuve Saint-Georges susține că servitorimea auzea des ultima expresie, din care înțelegea numai sang bleu (sânge albastru) și a început să se refere la nobili prin expresia ”cei cu sânge albastru”.

Albastrul în vocabular

• Cuvântul românesc albastru provine din latinescul albaster, care înseamnă de fapt alb. Preluarea este o inovație care ne aparține în exclusivitate și nu are echivalent în nicio altă limbă romanică.
• Limbile celtice nu au un cuvânt pentru culoarea albastră. Glas în bretonă, în galeză și în irlandeză înseamnă albastru, verde sau chiar gri, în funcție de context și atunci când se impune diferențierea se folosesc substitute sau sinonime.

Feeling blue…

După unii autori, cuvântul ”albastru” folosit ca sinonim al tristeții este legat de un vechi obicei marinăresc: pe timpuri, corăbiile al căror căpitani pieriseră în timpul călătoriei arborau un steag albastru la întoarcerea în port.

Când nemții ”sunt albaștri”

În germană, ”a fi albastru” (blau sein) înseamnă a fi beat. După un chef prelungit, nemții produceau multă urină, pe care pe vremea aceea oamenii săraci o foloseau în combinație cu pigment de indigo la vopsirea textilelor. (Irina Tomșa)

Similar Posts:

• Când viitorul are culoarea Pantone 15-4020
• Galbenul, între percepție și preconcepție
• Culoarea cu cea mai sângeroasă istorie și cele mai contradictorii semnificații
• Instalații din hârtie
• Masca de protecție care a ajuns accesoriu de carnaval