Repere

Galbenul, între percepție și preconcepție

• Bookmarks: 441003


Este culoarea cu cea mai dramatică istorie. Cândva exprima forța divină, dar a ajuns să însemne viciu, boală și trădare. De peste un secol, dintre europenii întrebați care e culoarea lor preferată doar 3% indică galbenul. În vorbirea curentă mai nimic bun nu e galben, ci auriu, chiar și modesta mămăligă. Vă povestesc despre moda blondelor Isolde, despre religie, taxiuri, sport, pictură în plein-air, politică, proteste de stradă, tot ce am găsit galben și interesant.

După cărțile despre albastru, negru, verde și roșu, Michel Pastoureau a lansat volumul ”Galben. Istoria unei culori” în toamna anului 2019. Reputatul istoric medievist este fascinat de evoluția percepției de-a lungul timpului și declară că dincolo de a fi ”materie” sau ”lumină”, dincolo de lungimile de undă sau de elementele mai mult sau mai puțin materiale prin care sunt definite (roșu ca sângele, albastru ca înaltul cerului, galben ca lămâia etc.), culorile sunt construcții culturale. De aceea concepțiile legate de o culoare diferă de la o civilizație la alta, în timp și în spațiu.

Galbenul a cunoscut cea mai spectaculoasă decădere de-a lungul veacurilor și continuă să se afle la un nivel foarte jos în percepțiile europenilor. Într-un interviu pentru Libération, Michel Pastoureau a relatat că ”în toate sondajele de opinie referitoare la culoarea preferată, peste tot în Europa galbenul este pe ultimul loc între cele șase culori de bază. De când există astfel de sondaje, adică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, rezultatele sunt mereu aceleași: albastrul este în frunte (preferat de 50% dintre persoanele intervievate), apoi verdele, roșul, negrul, albul, iar galbenul este cel din urmă atât la femei cât și la bărbați, indiferent de categoria socială. Galbenul a fost și a rămas o culoare neiubită” (traducerea îmi aparține). În alte intervenții, expertul a precizat că opțiunile pentru galben se situează la aproximativ 3%.

Cartea începe cu un citat din Goethe: ”Galbenul este o culoare agreabilă, dulce și veselă, dar pusă la umbră devine repede neplăcută și cel mai mic amestec o face murdară, tristă, urâtă și nedemnă de interes”. Paradoxurile care învăluie această culoare îi creează conotațiile pozitive și negative, iar modurile și suprafețele în care este utilizată îi accentuează valorile simbolice.

Galbenul va cunoaște de-a lungul veacurilor gloria și decăderea, momente de reviriment și lungi epoci de blamare. De la cultul soarelui în Egiptul Antic și până la contemporanele ”veste galbene”, de la veșmintele lui Iuda din Protorenaștere până la floarea-soarelui de Van Gogh sau la Suprematismul lui Kazimir Malevici, galbenul își schimbă conotațiile, oscilând între forță divină, belșug și luxurianță pe de o parte și gelozie, trădare și moarte pe cealaltă fațetă.

Galbenul e deopotrivă pentru trădători și trădați: de-a lungul istoriei, auriul a jefuit galbenul de conotații pozitive, lăsându-i doar un morman crescând de percepții  negative, iar verdele i-a fost o asociere nefastă. Să vedem cum s-au întâmplat toate acestea.

Vremurile apuse ale puterii divine

Ca și în cazul roșului, primul capitol din istorie se scrie cu pigmenți de ocru, în cazul galbenului cu ”pământ argilos bogat în hidroxizi de fier”, după cum a declarat Pastoureau într-un interviu pentru Librairie Mollat. În zorii civilizației omenești auriul ”nu era interesant”, în schimb ocrul galben se folosea pe scară largă la desenele din peșteri. De-abia târziu, prin mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n. apar primele urme de aur, cu precădere în ofrande, deci deja cu valoare simbolică superioară.

Culturile străvechi au prețuit luminozitatea galbenului. ”Razele soarelui străbătând azurul ceresc au puterea divinităților din lumea cealaltă; în panteonul aztec, Huitzilopochtli, Războinicul victorios, zeu al Soarelui de Amiază, este vopsit în culorile albastru și galben. Galbenul lumină de aur are o valoare cratofanică [care se referă la o forță divină și nu la un personaj ori obiect deificat, n.n.]”, scrie în Dicționarul de simboluri semnat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.

Autorii dicționarului spun că ”galbenul, culoare masculină a luminii și a vieții, nu poate să tindă spre întunecare” și arată că același lucru a fost remarcat și de Vasili Kandinski, care spunea că ”galbenul are o asemenea năzuință spre lumină încât nu poate să existe galben foarte închis. Putem spune deci că între alb și galben este o afinitate profundă, fizică”. Forța galbenului și conotațiile sale divine au favorizat culoarea în unele culturi din afara Europei: Vishnu este înveșmântat cu haine galbene, oul cosmic al lui Brahma este galben-auriu strălucitor, iar în cosmologia mexicană ”galbenul auriu este culoarea pe care o are pielea pământului înainte de înverzire, la începutul anotimpului ploios”, asociată deci misterului reînvierii.

La chinezi, galbenul este asociat negrului ca opusul și complementarul său. Galbenul se naște din negru, la fel cum pământul se ivește din negura apelor primordiale. Este culoarea împăratului, pentru că acesta se află în centrul Universului precum soarele în mijlocul cerului.

Vila Sabinei Poppaea din Oplontis. Foto: Irina Tomșa.
Vila Sabinei Poppaea din Oplontis. Foto: Irina Tomșa.

Mai aproape de zona și de era noastră, în Roma antică galbenul era folosit pe scară largă în picturi și mozaicuri, dar și în vestimentație: culoarea avea avantajul de a fi ușor de obținut în vopsitorie. În perioada imperială stola (rochia largă și lungă strânsă cu două cordoane, unul sub sâni și altul în jurul taliei) purtată de matroanele romane era cel mai adesea galbenă și va deveni culoarea femeilor măritate. În arta vremii galbenul rotunjea fructele și grânele coapte, accentua lumina soarelui și în general era redat așa cum îl vedem în natură.

Michel Pastoureau a analizat și Biblia, constatând că auriul nu este bine privit: dovadă vițelul de aur distrus de Moise. Dealtfel toate preceptele creștine preferă sărăcia luxului inutil, iar puțin mai târziu vom vedea că această regulă va fi extrapolată și va duce la damnarea galbenului în toată Europa. Autorul remarcă de asemenea că încă de timpuriu Părinții Bisericii și-au pus problema dacă galbenul este materie sau lumină.

Cum au devenit culorile substantive. Moda părului blond

În Evul Mediu culorile încep să fie concepte abstracte și din adjective devin substantive. În Imperiul Roman sau în Grecia antică nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să zică ”îmi place roșul și detest verdele”, ci ar fi spus de exemplu ”îmi place tunica roșie și urăsc scutul verde”. Acum lucrurile se schimbă: culorile pot fi substantive și capătă la rândul lor adjective.

Heraldica, apărută pe la mijlocul secolului al XII-lea, nu distinge nuanțe. Aici auriul și galbenul se substituie reciproc. Floarea de crin putea fi aurie, galbenă sau galben-verzuie fără ca diferențele să aibă vreo semnificație. Același lucru se întâmplă și la stindarde, la husele cailor de paradă și la celelalte însemne nobiliare. Galbenul nu este evitat nici în miniaturile carolingiene, unde împreună cu auriul este frecvent utilizat ca fundal.

În romanele cavalerești din secolele al XII-lea și al XIII-lea părul blond este marca frumuseții. Isolda, Crimhilda și Brunhilda sunt eroinele unor epopei din spațiul germanic care aduc la modă blondele în întreaga Europă occidentală. Desigur, niciodată nu se spune despre păr că este galben, ci auriu ori ”ca aurul/ spicul grâului” etc. Moda va dura până la sfârșitul perioadei medievale, când puternicii duci de Burgundia Philippe III le Bon și Charles le Téméraire schimbă tendințele, toți din familia lor fiind bruneți. Casa regală a Spaniei va proceda la fel din același motiv, așa că frumoasele Europei au încetat să-și decoloreze cosițele.

Intră în scenă boala, trădarea și moartea

Artemisia Gentileschi, ”Iudith decapitându-l pe Holofern”, 1613, Galeriile Uffizi. Foto: Irina Tomșa.
Artemisia Gentileschi, ”Iudith și Holofern”, 1613, Uffizi. Foto: Irina Tomșa.

În Europa medievală bolile făceau ravagii. În timp ce doctorii se străduiau să înțeleagă cum funcționează organismul uman, oamenii de rând încercau să identifice semnele maladiilor pentru a se feri de contaminare. O persoană galbenă la față ori cu pete galbene pe piele era de evitat. Asocierea cu bila, urina – și puroiul, adaug eu – i-a dăunat și ea galbenului care ajunge să desemneze boala, îmbătrânirea (”trădarea” organismului, iar prin extensie trădarea în general), decrepitudinea (implicit nebunia) și moartea.

Dacă stăm să ne gândim, galbenul este o culoare înșelătoare: unele nuanțe frumoase ies oribil în fotografii, soarele nu poate fi privit direct fără dureri de ochi, iar hainele galbene sunt urâte când își pierd strălucirea, devenind terne în loc să se decoloreze spre nuanțe pastelate, așa cum o fac bunăoară cele albastre sau roșii. De asemenea, îngălbenirea este realmente un semn de degradare: nu doar la tenul celor suferinzi, ci și la hârtie, țesături, vopseluri și mai toate suprafețele care cândva au fost sclipitor de albe. Culoarea galbenă a înșelat mulți pictori de-a lungul vremii: pigmenții care la început musteau de viață au devenit cenușii – voi detalia când ajungem la impresioniști.

Ne întoarcem în secolele al XIV-lea și al XV-lea, când încărcătura negativă a galbenului devine tot mai amplă. Bătrânețe (poate și prin asociere cu culorile toamnei), boală, minciună, trădare, nebunie, vicii. Când celor șapte păcate capitale li s-a alocat o culoare emblematică, galbenul a fost asociat cu invidia.

”Văzui în vis o față ca de ceară,

Cu gambe strâmbe, labele sfrijite,

Cu grai gângav și ochi sașii de pară”

Dante, Purgatoriul, XIX, 7-33 (din ”Istoria Urâtului”, ediție îngrijită de Umberto Eco, RAO 2008).

În Evul Mediu viclenia nu era o virtute, iar fabulele și romanele dau roluri negative animalelor cu păr galben-roșcat (”fauve” în franceză, care desemnează nu doar nuanța blănii, ci însemnă și rebel, violent – de unde și curentul numit Fauvism). Un astfel de personaj este vulpea, pretutindeni în Europa o șireată pusă pe rele, iar în ”Roman de Fauvel” se vorbește despre un măgar cu păr galben-roșcat. În iconografia creștină occidentală, începând din secolul al XIII-lea și până târziu, aproape de zilele noastre, Iuda, întruchiparea trădării, este înfățișat adesea cu haine galbene și părul roșcat.

Michel Pastoureau a povestit într-un interviu savuros cum în Franța erau vopsite cu galben casele trădătorilor, falsificatorilor de bani și celor considerați vinovați de lezmajestate. Un exemplu faimos este al conetabilului [comandantul suprem al armatei franceze, n.n.] de Bourbon, care s-a socotit nedreptățit într-o speță referitoare la o moștenire și s-a aliat cu Carol Quintul, împăratul Sfântului Imperiu Roman, întorcându-se împotriva casei de Valois. Noii aliați câștigă bătălia de la Pavia din 24 februarie 1525, când regele Franței François Ier este luat prizonier. Ca urmare, palatul aflat chiar lângă Luvru al trădătorului conetabil a fost vopsit în galben.

Tot la sfârșitul Evului Mediu, însemne galbene erau folosite în diverse regiuni pentru a stigmatiza anumite comunități, în special cea evreiască și a altora ”necreștine”. Începând cu secolul al XV-lea evreii au trebuit să poarte haine marcate pe umeri, piept sau spate cu un cerc, o roată (mai frecventă în spațiul francez) sau o stea (cum vor face mai târziu și naziștii). Marcajele erau roșii, albe, dar cel mai frecvent galbene.

O culoare necinstită

”Cromoclasmul” protestant despre care vorbește Pastoureau prin analogie cu iconoclasmul doctrinar desemnează respingerea, începând cu secolul al XVI-lea, a culorilor care ies în evidență. Predicile și scrierile marilor reformatori decretează drept ”culori cinstite” albul, negrul, griul, albastrul și brunul, în timp ce roșul, verdele și galbenul sunt cele ”necinstite”, de care ar trebui să se ferească orice bun creștin.

James Ensor – ”My Whores” (1928), detaliu.

”Târfele” artistului sunt blonde angelice, în posturi inocente. În combinație cu albul, galbenul echivalează cu auriul. Veșmintele Papei și cele de sărbătoare ale înalților prelați ortodocși folosesc aceeași combinație: albul pur și auriul solar.

Contrareforma catolică va impune și ea enoriașilor smerenie cromatică, însă expresia sa artistică, și anume Barocul, este una a extremei opulențe, în care abundă auriul și galbenul sclipitor, tocmai pentru a demonstra grandoarea viziunii catolice prin contrast cu protestantismul auster.

Când au fost izgoniți din Paradis, Adam și Eva au primit haine ca să-și ascundă goliciunea. Îmbrăcămintea rămâne asociată păcatului originar și în multe comunități chiar și astăzi e considerat revoltător să porți haine stridente. Culorile care se fac remarcate au fost de-a lungul vremii însemnele celor care nu se înscriu în normalitate ori sfidează legea: prostituate, nebuni, infirmi, trădători (soțiile infidele, dar și soții înșelați – în ilustrații de carte sau spectacole de teatru), jongleri, bufoni (nu întâmplător bufonul era supranumit ”nebunul regelui”) ș.a.m.d., până la celebrele ”veste galbene” din ziua de azi, despre ale căror motive vorbim mai târziu.

Un suflu oriental și altul democratic ridică galbenul în Secolul Luminilor

Secolul al XVIII-lea este cel al Iluminismului, care se răspândește din spațiul francez în întreaga Europă. Apare și o modă orientală adusă de numeroșii misionari care vorbesc despre importanța galbenului în viața cotidiană din Extremul Orient și cu precădere în China, unde era apanajul curții imperiale.

Mai mult decât aprecierea ”galbenului oriental” se face simțit și un curent democratic, care îi va permite clasei de mijloc să poarte culori vii. Progresele din industria vopsitoriei dau țesăturilor o gamă mai bogată de nuanțe, iar clasele sociale superioare le aleg pe cele pastelate ca semn de rafinament: galben pal, bleu-ciel, roz sau griuri colorate deschise.

La sfârșitul veacului al XVIII-lea rasele omenești încep să fie denumite după culoarea pielii, dar încă nu putem vorbi despre rasism, care va apărea cu un secol mai târziu. În 1912, când sunt create cercurile olimpice, galbenul este asociat Asiei.

Apariția culorilor la tub provoacă euforie în aer liber

Pe la 1840 au apărut culorile în tuburi metalice, un mare ajutor pentru pictorii care nu mai erau nevoiți să și le prepare singuri. Acestea se închideau însă cu cleme, iar vopseaua încă risca să se usuce. Capacele cu filet vor apărea cam după 10-12 ani, iar artiștii au profitat imediat de noua libertate: și-au luat șevaletul, paleta și culorile și au ieșit în aer liber să picteze după natură. Lumina zilei i-a fascinat, la fel galbenul nisipului, al florilor, al frunzelor de toamnă. Galbenul începe să capete importanță în pictură pentru prima oară după perioada bizantină și este folosit nu doar ca accent cromatic, ca până atunci, ci chiar pe suprafețe mari, îndrăznețe.

František Kupka, tablou din seria ”Gama galbenă” (cca. 1907).
František Kupka, ”Gama galbenă” (cca. 1907). Foto: www.houstoniamag.com.

Multe tablouri impresioniste și postimpresioniste suferă de trădarea galbenului. Van Gogh bunăoară, a cărui dragoste pentru această culoare este cunoscută, era sărac și a folosit înșelătorul galben de crom, cu o rezistență foarte slabă, spre deosebire de galbenul de crom, stabil, dar de cinci ori mai scump. Floarea-soarelui s-a ofilit cromatic pe pânzele artistului, virând spre pământiu.

De aici încolo, galbenul va reintra glorios în pictură, cucerind artiștii prin strălucirea sa ori prin valențele sale simbolice. Fauviștii, nabiștii, exponenții Modernismului și ai picturii contemporane îl folosesc cu fervoare și-i pun în evidență semnificațiile, bune ori rele. Ediția engleză a cărții lui Michel Pastoureau etalează pe copertă un superb autoportret al lui František Kupka din seria numită ”Gama galbenă” (cca. 1907).

Nobilii inventatori ai poștei și taxiurilor

Genealogia familiei Thurn und Taxis începe în 1251 și nu se mai oprește. Vizitați site-ul thurnundtaxis.de și veți vedea pe lângă poze cu actualii prinți și prințese o istorie succintă (lacunară, după gustul meu) și un arbore genealogic foarte lung. Poate vă inspirați pentru o viitoare călătorie; eu mi-aș dori să văd castelul, claustrul gotic și muzeele, inclusiv pe cel al caleștilor.

Am aflat de la Michel Pastoureau că inițial era o familie de mici nobili care făcuse avere taxând călătorii și mărfurile care treceau prin Pasul Brenner situat în Alpi, la granița dintre Austria și Italia de azi. Potrivit website-ului princiar, Franz von Taxis a organizat primul serviciu de curierat din Italia, iar apoi, la începutul secolului al XVI-lea capul familiei a pus bazele unui sistem poștal organizat. Astfel o scrisoare putea parcurge drumul de la Innsbruck la Bruxelles în cinci zile și jumătate.

În 1615 împăratul Matthias, aflat pe tronul Sfântului Imperiu Roman, a răsplătit serviciile familiei von Taxis oferindu-i titlul de general al poștelor imperiale ca drept ereditar transmisibil pe linie succesorală masculină. De-a lungul secolului al XVII-lea casa de Taxis va deveni de Thurn und Taxis și va avansa în rang de la baroni la grafi (sau conți, dacă preferați) imperiali ereditari, iar în 1695, sub Leopold I, la prinți imperiali. Poșta Thurn und Taxis a funcționat până în ianuarie 1867, când a fost vândută statului prusac cu trei milioane de taleri. Pastoureau adaugă în treacăt că familia se numără și în ziua de azi printre cele mai bogate din lume.

Trăsură. Imagine de pe site-ul familiei Thurn und Taxis
Trăsură de pe site-ul Thurn und Taxis.

În paralel cu dezvoltarea serviciilor poștale pe teritoriile actuale ale Italiei, Franței și Austriei, strămoșii prinților de azi au pus la punct și un sistem de transport de persoane similar celor de taxi actuale, doar că nu era încă motorizat. Caii trăgeau diligențe vopsite în galben pentru a fi ușor de reperat de cei care le comandaseră, rezervaseră sau doreau să le oprească pe drum, dar și fiindcă stema nobiliară a familiei von Thurn und Taxis avea în epocă un corn de vânătoare colorat în galben, așa cum precizează Pastoureau. Nu am motive să pun la îndoială spusele istoricului, dar n-am găsit imaginea respectivă nici pe site-ul prinților, nici în alte surse pe internet. Am văzut embleme poate mai noi în care nu apare cornul, însă galbenul e foarte prezent. Galbene au rămas cutiile poștale în multe țări din Europa, la fel și taxiurile.

Galbenul pe stadioane, la tribuna politică și în lupta sindicală

Din 1880 echipele sportive din colegiile engleze și scoțiene încep să aibă echipamente în culori proprii, la început albe și negre, apoi apar cele albastre și roșii, iar înainte de Primul Război Mondial cele verzi și galbene.

În 1919 directorul Turului Franței a avut ideea de a-i oferi un tricou galben celui care ajungea primul la final. Pastoureau spune că a fost o manevră publicitară, deoarece organizatorul competiției era publicația L’Auto (strămoașa actualei L’Équipe), tipărită în epocă pe hârtie gălbuie, mai ieftină. Tradiția tricoului galben s-a încetățenit, iar ”maillot jaune” a intrat în vocabular ca sinonim pentru lider. În spațiul francez se folosește laudativ, de exemplu pentru compania numărul unu din industria în care activează, la fel și expresia echivalentă în Italia.

Pe de altă parte, galbenul a intrat în sport și cu conotația sa nefastă: cartonașul de avertisment. Totuși cartonașul roșu îl întrece în gravitate, fiind rezervat la fotbal ”păcatelor capitale”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea problema minelor Creuzot dă naștere unor mari proteste, iar muncitorii sunt scindați între sindicatele roșii, de stânga, și cele galbene, acuzate că ”țin cu patronatul”. A fi ”galben” e din nou sinonim cu trădarea.

Gino Boccasile - afiș de propagandă antiamericană. Da, artistul era rasist.
Gino Boccasile – afiș de propagandă antiamericană. Da, artistul era rasist.

Pastoureau spune că galbenul e rar utilizat în politică, tocmai pentru că a fost mult timp considerat culoarea trădătorilor. Roșu este pentru partidele de stânga și cele progresiste, albastru pentru cele conservatoare, negru pentru anarhiști și nihiliști, iar mai noul curent ecologist a ocupat teritoriul verde.

Istoricul comentează că galbenul a apărut pentru prima oară în însemnele unei grupări politice mai mici din Germania, FDP (Partidul Liber Democrat), un fel de ”partid-balama” cum zicem noi pe românește. FDP s-a aliat când cu CDU, când cu SPP, după cum bătea vântul.

În țara noastră știți ce partide flutură sau au fluturat stindarde sau embleme galbene pe alt fundal – iar aici merită pomenit steagul Partidului Comunist, cu stema galbenă de tristă amintire pe fundal roșu. Faptul că tricolorul nostru include galbenul chiar în centru a făcut poate culoarea mai ușor de tolerat în politica dâmbovițeană. La fel și stemele Principatelor și ale României de la începuturile istoriei sale ca stat și până azi, cu leii, acvila, spicele, soarele și din nou acvila colorate în galben, care nu ne-au deranjat. Cât despre emblemele partidelor, și cu galben și fără galben ar fi greu să contrazică convingerea românilor că ”toți politicienii sunt corupți, toți fură și ne mint în față”.

Gino Boccasile - poster pentru ”încălțămintea de (mare) clasă” Tradate. Interesantă schimbarea de roluri față de afișul antiamerican al aceluiași autor: eroina poartă galben (al trădătorilor, sau al celor înșelați?), iar pantofii au însemnele steagului SUA. Eu cred că este un joc de cuvinte sarcastic, în care ”clasa Tradate” ar echivala cu ”clasa (socială) trădată”.
Gino Boccasile – poster pentru ”încălțămintea de clasă” Tradate.

Gino Boccasile – poster pentru ”încălțămintea de clasă” Tradate. După exemplul anterior al aceluiași artist, cred că avem de-a face cu un sarcasm: eroina poartă galbenul trădătorilor, pantofii au însemnele steagului SUA, iar titlul poate fi un joc de cuvinte în care ”clasa” nu se referă la calitate, ci la o pătură socială frivolă și fabricantul din zona Tradate e Trădătorul. Pe scurt: amatorii modei americane sunt trădătorii cauzei naționale.

Referitor la ”vestele galbene”, Pastoureau a declarat amuzat că tocmai scria ultimele rânduri la cartea sa, când ”istoricul a fost depășit de istorie”. Era chiar momentul când francezii ieșeau în stradă pentru a protesta împotriva creșterii taxelor auto, care-i afecta mai puternic pe șoferii amărâți ori din clasa medie decât pe proprietarii de limuzine scumpe. Așa că oamenii și-au scos din portbagaj vestele reflectorizante galben-verzui și le-au îmbrăcat pentru a-și semnala nemulțumirea. Pastoureau subliniază că erau disponibile și veste portocalii, dar încă nu își explică de ce protestatarii le-au ales pe cele galbene.

Eu dacă aș vrea să protestez în stradă împotriva unei decizii nesănătoase și aș avea de ales între o vestă portocalie și una străpezitoare galben-verzui, aș îmbrăca-o pe cea de culoarea secrețiilor bolnăvicioase. Galbenul e semn de pericol, motiv pentru care și în România au existat în ultimii doi ani proteste cu pancarte în formă de mâini galbene.

Galbenul în vorbirea curentă

V-ați gândit vreodată cât de des evităm să spunem galben când vorbim despre lucruri care ne plac? Vinul alb este galben la culoare, dar nimeni nu-i spune așa. Orice carte de bucate spune că mămăliga e aurie; e drept că ”mămăligă galbenă” e o asociere cacofonică, dar nici ”galben ca mămăliga” nu spunem, ci galben ca lămâia. Asocierea cu fructul acru e folosită cel mai adesea în sens negativ, de exemplu pentru un chip palid. La fel folosim și ”galben ca ceara” și cumva cacofonia aici nu deranjează, cel mai probabil pentru că expresia e de mult încetățenită.

Etimologia cuvântului are la bază latinescul galbinus, adjectiv (doar adjectiv, v-am povestit că de-abia în Evul Mediu culorile au devenit și substantive). Potrivit dicționarului latin-român, înseamnă ”verde spălăcit, gălbui”, iar la figurat ”moleșit de plăceri” – iată așadar o trimitere directă la viciu. Dacă ne luăm după Oxford Latin Dictionary, înseamnă 1) efeminat, 2) galben-verzui și 3) gălbui.

M-am uitat atent la referirile despre galben și pe dexonline.ro. Cu excepția monedelor vechi numite galbeni și a soiului Galbenă de Odobești n-am găsit nimic pozitiv. În schimb apar friguri galbene, ”a i se face galben în fața ochilor” (a ameți), ”galben de gras” și multe altele. Există și câteva mențiuni neutre despre șofran și rasa galbenă, dar construcțiile cu sens negativ predomină.

Galben e sinonim pentru laș în engleză, iar la nemți e folosit pentru cei care spun minciuni. La noi nu are astfel de conotații, dar e timp destul pentru importuri lingvistice; tendințele ultimelor decenii favorizează din plin anglicismele.

Domnule Pastoureau, permiteți-mi să vă contrazic

James Ensor - ”Schelet la șevaletul gol”, detaliu.
James Ensor – ”Schelet la șevaletul gol”, detaliu.

În concluzia volumului, istoricul spune că galbenul a căzut atât de jos încât nu poate decât să crească în viitor. Pastoureau zice că dacă ar fi designer, el ar miza pe galben.

Eu n-aș face asta, cel puțin nu în creații vestimentare. Am avut cândva o cămașă galbenă pe care am îndrăgit-o mult și care îmi venea bine deși culoarea dă tenului o vagă tentă vineție, că așa funcționează complementarele. Cămașa mea avea alt păcat: atrăgea insectele ca un magnet, iar dacă voiam să alung musculițele cu mâna nu făceam decât să le strivesc pe material, iar la sfârșitul zilei bluza arăta ca spoilerul unei mașini de curse. Cred că pentru pijamale ar fi o culoare bună, deși e cam prea tonică pentru a îmbia la somn. Mai bine pentru alte haine de interior ori care se poartă în zone fără insecte, de exemplu pe malul mării: costume și halate de baie, prosoape de plajă.

Galbenul face de mult carieră în publicitate și e foarte atractiv, mai ales când anunță promoțiile. Și în semnalizarea stradală este foarte folosit, tocmai pentru că sare în ochi cromatic, dar și din cauză că în afară de taxiuri și reclame e rar întâlnită în peisaj. Așa că în aceste domenii nu cred că poate fi folosit mai intens decât este deja. Ar mai rămâne designul interior și cel de produs, unde galbenul e foarte atrăgător mai ales pentru copii, mai ales după apariția Minionilor.

În rest – of! – de politica ”galbenă” ni s-a acrit, dragă domnule Pastoureau!

Similar Posts:

44 recommended
comments icon0 comments
0 notes
1003 views
bookmark icon

Write a comment...