Default

Letea, ultima redută a industriei hârtiei

• Bookmarks: 4305


“Se dărâmă fabrica de hârtie Letea!” – o ştire titrată de presă pe care, dacă o înghiţi pe nemestecate, o crezi. Mai ales în contextul în care proprietarul fabricii este Dumitru Sechelariu, fost primar al Bacăului şi om de afaceri cu o imagine nu tocmai imaculată în mass-media. Personal, nu mai cred nicio iotă din ştirile senzaţionale lansate de o presă cu vădite lipsuri la capitolul independenţă şi imparţialitate. Am tras o fugă până în Bacău pentru mă convinge. Realitatea a fost parţial corectă, însă esenţa este cu totul alta…

 

România a reuşit să aibă până în 1989 una dintre cele mai dezvoltate industrii ale celulozei şi hârtiei din Blocul de la Varşovia şi chiar să ocupe un loc în industria europeană de profil. Construită pe parcursul unui întreg secol, graţie unor oameni vizionari, şi mai apoi datorită nevoii sau doar dintr-un capriciu al obedienţei conducerii comuniste, industria românească a hârtiei îşi trăieşte ultimele zile. Ultima redută care încă rezistă şi chiar a ajuns să exporte este „Letea”, pe vremuri perla industriei de profil cu statut de Centrală a Celulozei şi Hârtiei. Schimbarea de regim a însemnat şi condamnarea la moarte a acestor fabrici. Lăsate de izbelişte de guvernările postdecembriste ale României, privatizate parţial sau total, fabricile româneşti de celuloză şi hârtie au devenit rând pe rând ruine. Intrarea pe piaţa românească a hârtiei a marilor jucători internaţionali, atât a producătorilor de hârtie prin agenţi, cât şi a vânzătorilor, globalizarea şi mai ales aderarea la Comunitatea Europeană sunt elementele care au hotărât în mare parte apusul industriei româneşti de profil. Nu trebuie să ascudem nici faptul că distribuţia hârtiei, la scară mare, a adus distribuitorilor profituri deloc neglijabile. Iar pentru a fi competitiv, niciun distribuitor cu capul pe umeri nu are interes să vândă produse de calitate proastă şi nici nu poate lucra cu structuri comerciale învechite, care nu au capacitatea de a reacţiona pozitiv într-o relaţie de tip capitalist. Dar nu conspiraţia forţelor duşmănoase şi a agenturilor străine a distrus această industrie, ci noi înşine. Lipsa unui suport minimal din partea statului pentru susţinerea investitiţiilor necesare modernizării tehnologice, înstrăinarea fabricilor către persoane sau societăţi care urmăreau alte scopuri decât fabricarea hârtiei  şi nu în ultimul rând incapacitatea unui management depăşit istoric de se adapta condiţiilor de piaţă descentralizată, ca să enumerăm doar câteva, a făcut ca în ultimii ani să tragă oblonul ultimele unităţi de producţie a hârtiei. Fabrici precum Celhrat Donaris din Brăila, a cărei hârtie offset era – după declaraţiile tipografilor – chiar mai bună decât produsele similare importate din Polonia sau Cehia, Comceh Călăraşi, Someş Dej sau fabrica din Buşteni, sunt azi istorie.

La sfârşitul anului 1989, LETEA avea în funcţiune următoarele instalaţii tehnologice: instalaţie de cojire a lemnului cu două linii, instalaţie pentru fabricarea pastei mecanice şi a celulozei, fabrică de celuloză bisulfit, instalaţie de fabricare a pastei mecanice, 12 maşini de pentru fabricarea unei game largi de sortimente (hârtie de ziar, scris-tipar, igienicosanitară, de desen, filtrante, filigran pentru documente, subţiri pentru ţigarete, suport carbon, imitaţie pelur, tehnice şi speciale, de ambalaj şi cartoane).

Letea – scurt istoric

Înfiinţată în 1881 la dorinţa lui Ion C. Brătianu, la acea vreme primul-ministru al României, „Letea” a fost prima fabrică de hârtie din Vechiul Regat cu capital integral autohton, având statut de „societate pe acţiuni”. Alegerea amplasamentului de lângă Bacău a ţinut seama în primul de rând de oportunitatea de a putea realiza aprovizonarea cu material lemnos, buşteni aduşi de plutaşi pe râul Bistriţa. După trei ani de la înfiinţare, în 1884 la „Letea” este pusă în funcţiune prima maşină de fabricat hârtie de ziar şi de scris-tipar, un Voith cu o capacitate de 1.000 de tone pe an. De la înfiinţare şi până la naţionalizarea din 1948, în „Letea” s-au făcut investitiţii, mari pentru acele vremuri, pentru mărirea capacităţii şi diversificarea sortimentelor de hârtie produse. Alegerea celor mai bune echipamente a făcut ca o mare parte dintre ele să funcţioneze până spre sfârşitul anilor ’90. Dintre aceste utilaje, maşina nr. 2, deşi fabricată în 1906 şi la care nu s-a făcut nicio modernizare ulterioară, încă era capabilă să fabrice carton; maşina nr. 5, fabricată de Fullaer Werk în 1910, încă putea produce carton; maşinile nr. 3 şi nr. 8, construite în anul 1898 şi respectiv 1938, aveau încă în anii ’90 capacitatea să fabrice hârtie specială pentru CEC-uri sau diplome. Acest fapt a făcut ca în acea perioadă, înainte de privatizare, o firmă scandinavă chiar să-şi exprime intenţia de a cumpăra fabrica de hârtie pentru a o transforma în muzeu european. De la începutul anilor ’70 statul român investeşte masiv în fabrica „Letea”. Pentru maşina nr. 11, cea care produce astăzi hârtie de ziar, România a plătit în 1976 aproximativ 121 de milioane USD. Chiar dacă în 1991 a fost iniţiat un program de modernizare şi retehnologizare a liniei de fabricaţie a hârtiei de ziar şi a instalaţiei de preparare a pastei de maculatură decernelizată, finalizat în 1996, producţia celorlalte sortimente de produse papetare a scăzut drastic sau a dispărut pe tot parcursul anilor ’90. Lipsa investiţiilor în retehnologizare a făcut ca fabrica să păstreze funcţională numai unitatea de producere a hârtiei de ziar, singura de altfel care poate concura calitativ cu produsele similare din import.

„Epoca” Sechelariu

Cumpărarea fabricii „Letea” în anul 2003 de societatea Selena SRL – deţinută de omul de afaceri Dumitru Sechelariu – pentru aproximativ 8 milioane de USD, a însemnat practic evitarea falimentului. Privind partea pozitivă a lucrurilor trebuie să menţionăm că această afacere nu a însemnat pentru Dumitru Sechelariu doar o afacere profitabilă pe termen lung – cele 40 ha de teren având acum o valoare înzecită. Pragmatic, ca orice om de afaceri, Sechelariu păstrează unităţile de producţie a hârtiei de ziar, profitabile, în a căror modernizare investeşte câteva milioane de euro. Din aceleaşi considerente de eficienţă, în ianuarie 2008 a fost decisă şi eliminarea folosirii pastei mecanice din lemn din reţeta de fabricaţie a hârtiei de ziar şi înlocuirea acesteia cu pastă de maculatură descernelizată – din cauza consumului ridicat de energie şi problemelor achiziţiei a lemnului. În acest moment instalaţia de preparare a pastei de maculatură asigură circa 250 tone de materie primă necesară fabricării hârtiei de ziar. Un alt lucru demn de remarcat este şi investiţia în propria reţea de achiziţionare a deşeurilor de maculatură necesare fabricării hârtiei de ziar – acest lucru fiind dictat atât de inexistenţa serviciilor specializate la nivel naţional, cât şi pentru că în procesul de pregătire a pastei nu pot fi folosite orice deşeuri de hârtie, acestea trebuind să fie sortate înainte de aducerea la fabrică. Iar acest lucru poate constitui un mesaj pentru activiştii „verzi”: poţi recicla numai dacă ai infrastructură de colectare a deşeurilor…

Hârtie de ziar pentru ziare europene

În prezent despre „Letea” românii nu prea mai ştiu mare lucru, în afară de faptul că este a lui Sechelariu, iar foarte mulţi sunt convinşi că este deja închisă… Pe deoparte lucrurile sunt adevărate – cele mai multe dintre capacităţile de producţie, foarte vechi şi depăşite din punct de vedere tehnologic, sunt de mult la fier vechi. Finaciar este şi imposibil să plăteşti la infinit impozite către stat pentru clădiri dărăpănate care se întind pe 40 ha, iar în al doilea rând este foarte costisitor să le întreţii. Şi, până la urmă, ce om de afaceri ar fi procedat altfel?!… Să nu uităm ce s-a întâmplat cu uzinele „Semănătoarea” care au fost cumpărate exact pentru a fi dărâmate sau transformate în depozite. Şi cu foarte multe altele de care s-a ales praf şi pulbere. La fel de adevărat este şi faptul că „Letea” încă produce şi chiar vinde hârtie de ziar la export, pentru care nu are atâta capacitate de producţie pe câtă cerere există… Despre activitatea de export Dumitru Sechelariu declara pentru ziarul „Deşteptarea” din 10 octombrie 2009, următoarele: «Este o premieră în istoria fabricii „Letea” încheierea, în urmă cu 48 de ore, a unui contract european de asemenea anvergură. Este vorba despre cele două ţări din Peninsula Iberică, Spania şi Portugalia, mari consumatoare de hârtie de ziar, pentru care s-au cerut circa 3.000 – 4.000 de tone anual, pe o durată de minim 5 ani, care ar putea să meargă până la 10 ani. Până acum, am mai avut contracte sporadice cu ţări din UE, Grecia sau Ungaria, sau cu alte destinaţii, Turcia, Serbia, Pakistan şi India. Dar contractul cu cele două ţări este unul cu adevărat important şi din punct de vedere economic, dar şi pentru că un brand băcăuan devine competitiv în Europa. În România, deţinem deja peste 90% din piaţa internă. Ultimul client important al nostru este Jurnalul Naţional, pe care l-am convins punând alături hârtia de la „Letea” cu cea importată din Slovenia. Au cerut o lupă pentru a-şi da seama care este una şi care cealaltă. Probabil vor mai fi necesare investiţii la „Letea”, însă primul pas a fost făcut şi vreau să le dovedesc tuturor că pot fi şi industriaş de succes în România. Este modul meu de a le demonstra celor care nu au crezut în capacitaţile mele că s-au înşelat.» Indiferent că dărămă cea mai mare parte a clădirilor vechi, multe având 100 de ani, Sechelariu va păstra unitatea de producţie a hârtiei de ziar, existând toate şansele să fie extinsă, conform declaraţiilor sale. Alături de fabrica de hârtie de ziar care va continua să funcţioneze şi în viitor, surse anonime din Bacău au declarat că fostul primar va construi pe terenurile dezafectate o serie de facilităţi de recreere şi pentru practicarea sportului. Nu am mers la „Letea” ca reporter de investigaţie, există destule ziare de scandal care din asta îşi mănâncă pâinea. Nici să-l ridic în slăvi pe Sechelariu. Datoria noastră, a celor care spunem că facem jurnalism în industria poligrafică este să vedem ceva mai departe de ferestrele birourilor călduţe din Bucureşti, acolo unde realitatea nu este filtrată prin departamentele de „PR”. Pentru a încheia, permiteţi-mi să vă transmit şi concluzia finală a vizitei de la „Letea”: fabrica de pe malurile Bistriţei este ultima redută a industriei româneşti producătoare de hârtie. Încă rezistă şi mi-ar plăcea, ca român, să pot spune asta şi mâine…

Similar Posts:

4 recommended
comments icon0 comments
0 notes
305 views
bookmark icon

Write a comment...