441Ne-am obişnuit să credem în existenţa universurilor paralele, de cele mai multe ori stimulaţi de literatura şi filmele S.F. Unii, mai cinici din fire, consideră această teorie drept o mare gogoriţă. Deşi nu vă vine să credeţi, eu chiar am trăit luna asta o astfel de experienţă. Mă jur pe al meu platfus…
Stând în redacţie cu ochii înlăcrimaţi de nisipul pixelilor de pe laptop, m-am trezit din senin în birou cu două arătări înfăşurate în ceva ce arăta mai mult a pătură. Mă, îmi zic, hai că m-am prostit la bătrâneţe şi am vedenii… O chem pe secretară şi o întreb: cine sunt aştia doi din birou? Fata îmi spune că sunt doi colegi din presă care au întâlnire cu mine şi pentru că au dat buzna, nu a mai avut timp să-i anunţe… Eu îi zic: ce colegi de presă mă, tu nu vezi că ăştia arată ca doi circari?… “Pardon – îmi spune cel mai înalt dintre ei – suntem scribi romani. Numele meu este Claudius, iar însoţitorul meu se numeşte Virgilius”. Deşi mă uitam crucindu-mă la ei, din teamă că m-am dilit, am rugat-o pe secretară să-mi confirme dacă vede că ăia erau îmbrăcaţi în togă de romani şi aveau lauri pe cap. “Glumiţi şefu?! Sunt la costum, nu vedeţi?!”… m-a apostrofat tânăra secretară. Mă închin iar, o rog să ne lase singuri şi îi rog pe cei doi clovni antici să-mi povestească despre scopul şi durata vizitei. „Ave poligrafia!…” mi-a spus cel scund, care părea a fi mai mult unul din hobiţii ăia din „Stăpânul inelelor”. „Ave frate cu lilieci la mansardă” – i-am răspuns eu sictirit – „Mă, voi faceţi mişto de mine, cine sunteţi şi ce naiba căutaţi aici îmbrăcaţi aşa ca la Halloween? Chem paza să vă dea afară…” Cel înalt şi puţin adus de cârcă, de parcă era Gollum din trilogia lui Tolkinen, îmi spuse plecându-se până la podea: „My Precious… Suntem cei pe care însuşi Jupiter cel puternic şi înţelept i-a trimis să scrie în veci despre poligrafie…” Mă uit la caricatura aia mare, mă uit şi la ăla bondoc şi le răspund la mişto: „mă, voi vreţi un job de redactori la Print Magazin sau vreţi să-mi vindeţi ceva pentru vreun orfelinat?!…”
Mai în glumă, mai în serios, nu-mi venea a crede ochilor de incredibilul situaţiei. Ok, le spun, ziceţi pe scurt, că-mi arde cămaşa de treabă… În acel moment, ca la un semn, cele două arătări scoaseră fiecare de sub togă ceva care arăta ca nişte papirusuri soioase şi mi le aruncară pe birou. Pe unul era scrijelit ceva de genul „Poligrafia Mundi”, iar pe celălalt parcă „Codicis poligraficum”. Mă uit pe sub sprâncene la ei şi-i întreb: „Ce-s astea mă?” Cel mare, mai tupeist, îşi strecură o mână la piept sub togă, iar cu cealaltă, arătând spre foaia lui soioasă spuse ridicând tonul „codicis poligraficum veridicum! Am venit din negura timpului să-ţi arătăm cum se face o revistă despre poligrafie. Jupiter ne este martor!…” Cel mic, care nu depăşea înălţimea biroului meu, dădu din cap de câteva ori afirmativ şi-mi zise ţopăind „aşa trebuie să arate o revistă, aşa trebuie!… Claudius dixit bine!…”
Curios şi enervat pe ce-mi spuneau ăia, apuc cu silă papirusurile, mai mult să mă conving că nu am înebunit, şi văzând că sunt chiar adevărate mă apuc să le răsfoiesc… Dragi prieteni, mă jur pe papucii lui Cezar c-am înlemnit. Îmi dau o palmă peste frunte şi le zic ridicându-mă: „Ptiu, mă voi mi-aţi copiat revista de la cap la coadă!… Vă ia mama dracu’!… Vă rup picioarele şi vă reclam la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturi de Autor)!…” Speriaţi, cei doi se dau câţiva paşi înapoi şi făcând amândoi o plecăciune, au recitat în cor: „Pe Heidelbergus cel printos şi pe transferteru’ de la Manrolandus, pe prea intensul Sun cel Chimicalus şi pe Mirabila cea Maricică… Greşiţi prea bunule senior!… Papirusurile noastre sunt aşa de când lumea!…” Sar peste birou, apuc trepiedul de la camera foto şi mă reped la ei răcnind: „hodorogi şi gârboviţi de secole, scribi semidocţi, stai că scot eu bănaşii de la voi pentru plagiat!…” Chiar atunci, ăia dispărură ca prin farmec şi pe uşa biroului intră Liciu, cu două reviste în mână… „Ce-ai nea Titi, ţara arde şi tu faci pe cavaleru’ jedi cu trepiedul ăla’n mână?!… hai să-ţi arăt ce-a făcut concurenţa…” Ce fac cei care se luptă din greu să ne fie concurenţi, de cele mai multe ori folosind metode care l-ar face mândru şi pe Băsescu, nu mă prea interesează. Pentru că singurul concurent pe care-l avem în acest moment suntem noi înşine prin tentaţia de a ne considera autosuficienţi. Lecţia asta am învăţat-o acum 21 de ani luând examenul de admitere la o facultate de arte pe doar 4 locuri şi ceva peste 120 de candidaţi… Am concurat cu mine însumi şi am reuşit…
Dacă vom continua să muncim la fel de mult stabilind permanent noi ştachete de depăşit vom reuşi măcar să rămânem ceea ce suntem: profesionişti. În rest, daţi print şi de la capăt!… Titus Amzarus
Similar Posts:
0 comments
Share
Print