Tot scriind despre problema învățământului tehnic poligrafic din România, lumea consideră că am o obsesie pentru acest subiect. Aparent, deoarece multe dintre aceste judecăți vin de la patronii sau managerii tipografiilor, lucrurile așa se și văd. Până la urmă, conducătorii unei structuri de producție au ca obiectiv de zi cu zi să rezolve problemele propriei prăvălii, nu să emită păreri și analize la nivel macroeconomic.
În industria tipografică a ultimilor 20 de ani, lumea n-a avut niciodată timp să vadă dincolo de propria ogradă. Ba erau la început și trebuiau să se implice foarte mult în „start-up-ul” întreprinderii, ba erau pe val și nu știau cum să mai organizeze producția pentru a face față cererii, ba sunt nevoiți să facă pe dracu`n patru pentru a ieși cu viață din criza economică actuală. Pe de altă parte, nici nu prea avem scris în genomul nației spiritul comunitar, ca să nu mai vorbim de cel de breaslă.
Privind retrospectiv, este extraordinar ce-au realizat oameni care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu un domeniu foarte specializat, precum cel tipografic. Dacă luăm în calcul și mediul politico-economic ostil al anilor `90 – perioada de ascensiune a principalelor companii tipografice de azi -, ca și lipsa personalului calificat, ajungem ușor la concluzia că acești patroni au fost adevărați acrobați într-ale afacerilor. Parafrazându-l pe președintele Ion Iliescu, i-aș numi un fel de „despoți luminați”. Spun acest lucru cu toată convingerea, chiar dacă expresia folosită îi poate deranja pe unii.
Am folosit expresia „despot luminat” în caracterizarea patronilor de succes ai domeniului, tocmai pentru a accentua o realitate. Asta înseamnă că nimic din ceea ce trecea, se întâmpla sau ieșea din tipografie nu-i scăpa ochiului ager al patronului. Toate problemele care trebuiau rezolvate, oricât de mici, de la cele care se întâmplau în mod curent la tipărire la achiziționarea unui ghem de ață, trebuiau musai să fie pe biroul șefului cel mare. Ca atare, decizia finală în luarea oricărei hotărâri era în mod categoric a șefului cel mare.
Pe termen scurt, politica „mâinii de fier” n-a fost nicidecum tocmai rea, însă pe termen lung, tot acest avatar al succesului este păgubos. Zic asta știind că dacă acest patron „mână de fier” implicat în toate problemele organizației lipsește de la întreprindere, din diferite motive, mai mult de o lună, lucrurile o iau razna. Iar asta este urmarea politicii amintite. Controlând și asumându-și toate deciziile, patronii români din poligrafie au uitat să-și responsabilizeze personalul, la toate nivelurile: de la șefii de departamente la mașiniștii din secție, de la oamenii de vânzări la magazineri.
Chestiunea responsabilizării este însă direct legată de existența unei baze educaționale pe care trebuie să o posede un angajat, mai ales dacă ne referim la activitățile tehnice. Indiferent că va exista un nivel educațional mult mai înalt al absolvenților liceului de poligrafie, indiferent că se va reuși înființarea unei facultăți tehnice, patronii și managerii tipografiilor trebuie să investească în propriul personal. Toți vorbesc de automatizări de cel mai înalt nivel și de echipamente super-informatizate. O parte chiar găsesc resursele pentru a investi în acestea. Nimeni nu cheltuiește însă pe măsură în educarea și ulterior în responsabilizarea personalului.
Am întâlnit frecvent situații în care mașiniștii pe care patronul îi înzestrase cu un densitometru de reflexie, iar ei îl țineau pe consola mașinii ca piesă de mobilier, deși se dau de ceasul morții să „scoată” culorile lucrării conform probei de tipar. Sau situații în care, neavând toate cunoștințele necesare – de la pregătirea formei la aclimatizarea hârtiei -, mașinistul aruncă vina pentru probleme pe care le întâmpină la tipărire pe orice altceva, fără însă a ști să identifice cu exactitate unde este eroarea. A da vina pe cerneală, pe cauciucul de transfer sau pe placa de tipar, uitând că, de fapt, hârtia folosită abia ce a fost descărcată după ce a fost plimbată de furnizor prin oraș la o temperatură de sub zero grade, tot de responsabilitate și educație tehnică ține. Și lista poate continua, de la oamenii din vânzări la cine vreți.
Responsabilizarea personalului, fără a investi în educarea lui, nu se poate. Multora chiar le-ar fi mult mai bine, rata rebuturilor ar fi minimizată, multe din disputele cu clienții pe seama lucrărilor greșite ar dispărea și ar crește profitul. Dar, așa cum spune o vorbă bătrânească, nu vedem pădurea de copacul din fața ochilor.