„Suntem în continuare fanarioţi şi dăm peşcheşul la Poartă!…“
Print Romania 
• Bookmarks: 3
254
Evit să folosesc nejustificat cuvinte mari. Însă, de această dată sunt „nevoit” să o fac pentru că am avut privilegiul de a dialoga câteva ore cu un om – specie aflată pe cale de dispariţie în România. Curios poate pentru mulţi, este că acest om este o femeie. O femeie puternică ce a condus Regia Autonomă a Imprimeriei BNR timp de 19 ani, într-o funcţie rezervată aproape în exclusivitate bărbaţilor de-a lungul a mai mult de un secol. O femeie care s-a realizat din toate punctele de vedere: profesional, familial, personal. O femeie care impune respect prin fapte, nu prin vorbe.
Constanţa Gudin, omul care încă consideră tiparul o artă, iar pe tipografi o breaslă privilegiată de autodidacţi, a hotărât că anul acesta este momentul potrivit pentru a ieşi la pensie, părăsind o tipografie unicat în România. Un loc în care s-a implicat cu tot sufletul peste două decenii şi unde a făcut o mulţime de lucruri bune. Pentru că a spus în faţă ceea ce vrea şi a cerut sinceritate şi implicare, a fost şi un element de stres pentru mulţi… Deşi am vorbit despre multe lucruri, îmi dau seama acum că, de fapt, nici nu am reuşit să începem – Constanţa Gudin are foarte multe lucruri interesante de spus care nu vor avea loc nici măcar într-o carte. Prin pensionarea Constanţei Gudin, Imprimeria Băncii Naţionale pierde un om puternic şi respectat.
Cum aţi intrat în universul tipografic şi, mai ales, în cel al tipăririi bonurilor cu valoare?
Am terminat facultatea în 1974 şi am intrat la ghişeu la Banca Naţională. Pe atunci toată lumea, în afară de şef, avea studii medii. Doar patru dintre noi aveau studii superioare. Am stat ceva la ghişeu, apoi am ajuns inspector. Până în 1987 am lucrat în Centrala Băncii Naţionale. Nu mi-a mai plăcut ceea ce făceam acolo şi le-am spus că vreau să plec la ICME, o fabrică foarte mare unde urma să fiu contabil şef. Numai că cei de la partid nu mi-au dat „viza”. Aşa era atunci: trebuia să ai aprobare de la partid. Totuşi, ştiind că vreau să plec, atunci când a rămas vacant postul de la Imprimerie, mi l-au oferit. Eram tot în cadrul băncii, însă am plecat pentru că aveam alt stăpân. Acum, dacă aş lua-o de la capăt aş face acelaşi lucru. Oricum nu am ştiut atunci în ce mă bag.
Asta deşi aveam ceva antecedente în familie: tata a fost tipograf, mai exact zeţar. A venit de la Piatra Neamţ în Bucureşti şi a învăţat meseria de la 14 ani şi a ajuns tehnoredactor la revista Paza contra incendiilor. Ca să fii tehnoredactor trebuie să ştii multă meserie pentru că trebuie să ştii de toate: producţie, machetare etc. Când eram mică, aducea şpalturile de la tipografie, iar eu le decupam şi le lipeam. Mi-a plăcut întotdeauna să îl ajut să facă macheta pe care o ducea apoi la Casa Scânteii să o tipărească. (zâmbeşte nostalgic) Acolo, abia prin 1972 a fost adusă o rotativă color pe care se trăgeau materialele partidului.
Inedit, dar întâmplător, bunicul soţului meu, francezul Georges Goudin, a venit în 1881 din Franţa ca meseriaş, maistru tipograf, specializat în tipăritura biletelor de bancă. Când a înfinţat Banca Centrală, Eugeniu Carada a hotărât că va face şi o secţie de tipărire a biletelor de bancă. Pe vremea aceea, în România forma de plată era numai cea cu monezi. Foarte puţine dintre ele erau româneşti, majoritatea fiind străine. Pentru că toate ţările dezvoltate din Europa aveau o bancă centrală şi trecuseră la emiterea şi controlul banilor, Carada a hotărât ca şi noi să facem la fel.
De remarcat este faptul că am avut prima bancă centrală din Balcani, ea pornind ca iniţiativă privată după care a devenit a statului. Astfel, primele bilete de bancă au fost tipărite în Franţa, dar pentru a avea propria tipografie de bani erau necesare spaţiu, utilaje şi oameni. În plus, ne trebuia şi o hârtie specială pe care noi nu o făceam, o hârtie cu elemente de siguranţă. Primul element de siguranţă care a fost introdus atunci, la început, a fost filigranul la care nu a renunţat nimeni până acum. Nu a fost eliminat, ci au venit cu alte elemente de siguranţă.
Hârtia pentru bancnote este foarte greu de produs. De aceea bancnotele au un cost foarte ridicat, pentru că utilajele, hârtia, cerneala şi tot ceea ce intră în componenţa fabricării lor sunt foarte scumpe. Acest lucru se întâmplă şi pentru a nu fi accesibile oricărui falsificator. Un utilaj care poate tipări bancnote este de cel puţin 15 ori mai scump decât unul cu aproape aceleaşi caracteristici. În 1881 era o investiţie foarte mare, dar care trebuia făcută. De aceea, Carada a mers personal la Paris şi a ţinut legătura cu francezii pentru a obţine tot ceea ce îi trebuia, inclusiv oameni. Astfel, a adus francezi care să ne înveţe să lucrăm cu acele maşini, aşa cum se întâmplă şi acum. Aşa a ajuns bunicul soţului meu în România. Şi, pentru că femeile noastre sunt frumoase, s-a căsătorit şi a rămas aici.
S-a păstrat în familie tradiţia de tipograf de bani?
Nu. Bunicul a avut trei copii care au preferat alte meserii. Chiar şi soţul meu este economist. Şi eu sunt economist la bază şi nu am nicio legătură cu tiparul. Am aflat de meseria bunicului abia înainte de a fi numită director la Imprimerie în 1991, eu fiind înainte contabil şef al Imprimeriei. Astfel, am 19 ani de directorat şi 23 de ani de când sunt în Imprimerie. Atunci, criza şi anarhia erau mult mai mari în România: toată lumea vroia bani, dar fără să muncească. Într-un fel era o reacţie normală pentru că înainte munceam sâmbetele, duminicile, nopţile, nu aveam Paşte şi Crăciun, eram chemaţi de acasă oricând vroiau ş.a.m.d. Dacă aveai un liber era pentru că te înţelegeai cu şefii pe ascuns şi pe urmă te simţeai obligat faţă de ei. Era un fel de manipulare şi de constrângere. Nu era vorba despre ceva material, ci despre disciplină şi slugărnicie.
În acest context, în 1990, oamenii aveau nevoie să se refuleze. Nu mai vroiau să muncească, iar cei din conducere nu le puteau spune ce să facă. Având în vedere relaţiile de dinainte de Revoluţie, conducerea nu mai putea impune nimic şi oamenii făceau ce vroiau. Eu, pentru că am venit aici în 1987 pe postul de contabil şef, m-am implicat pentru că îmi era frică de faptul că, dacă oamenii nu mai munceau, nu mai eram rentabili. Oamenii ţipau şi urlau şi nimeni nu se ducea la ei. Deşi directorul Imprimeriei era un om dedicat şi un profesionist, după zece ani de minciuni nu mai avea autoritate în faţa oamenilor. De ruşine nu putea să le mai spună nimic.
Fiind mai nouă şi pentru că aveam o gestiune pentru care eram trasă la răspundere, am intrat între ei şi le-am zis că dacă vor să demonstreze să o facă pe stradă. Aici vin la muncă şi trebuie să facă treabă. Am intrat între 100 de femei care ţipau, am ţipat mai tare ca ele şi leam explicat foarte simplu: dacă în această lună nu vă faceţi norma nu vă dau salariu pentru că dacă nu faceţi, nu am ce să vând, nu am ce să încasez şi nu am de unde să vă dau salariile. Aşa le-am potolit, chiar dacă am fost nevoită să le dau norme mai mici pentru că aşa vroiau. Dar eu ştiam până unde să merg cu aceste norme. (zâmbeşte)
Aţi fost o mână de fier într-o perioadă în care era nevoie de aşa ceva.
Nu aveai cum altfel. M-au ascultat şi pentru că fusesem destul de categorică înainte, nelăsându- i să se bage în treaba mea aşa cum nici eu nu mă băgam într-a lor. Am fost categorică şi asta m-a ajutat mult. Totuşi, nu puteam să mă bag în cât şi cum munceau. Din cauza acestei anarhii, producţia de bilete a scăzut la un moment dat, dar nu pentru că nu se putea face mai mult. Nu apăreau banii în Banca Naţională şi a trebuit schimbat ceva. Aşa a apărut ideea de a schimba toată conducerea şi de a nu lăsa nimic din vechea gardă.
Nu mi-a fost frică – aveam o pregătire şi o experinţă cu care mă puteam duce oriunde vroiam. Dar am avut o discuţie cu cei de la Banca Naţională în care le-am prezentat situaţia şi soluţiile care credeam că trebuie luate. Era normal să faci acest lucru pentru că situaţia de atunci putea fi tradusă prin sabotaj al economiei naţionale. Însă, pentru că erau considerate comuniste, nimeni nu mai avea atunci curaj să folosească aceste cuvinte. Dar, chiar dacă era o vorbă mare, le-am spus oamenilor: voi sunteţi sabotori, iar legea sabotajului nu s-a schimbat; voi nu faceţi altceva decât să sabotaţi toată ţara!… Nu vă cer nimic altceva decât să munciţi şi să vă faceţi normele aşa cum aţi semnat. Aşa că, după vreo trei săptămâni de discuţii, în care ştiau că trebuie să pună pe cineva în capul satului şi pentru că eu am avut îndrăzneala să rezolv problemele, mi-au propus postul de director general.
Trebuie să recunosc că mi-a fost frică. Dar m-am dus acasă şi m-am gândit: îmi plac oamenii şi cred că am un comportament care mă va ajuta să-i duc acolo unde trebuie fără să-i omor, să-i bat, să-i ameninţ sau să-i dau afară. Am crezut asta şi mai ales faptul că pot îndrepta lucrurile. Ştiam deja cam ce trebuie să fac şi unde sunt golurile. M-a impulsionat şi ideea că am ieşit în faţa lor şi le-am spus clar ce vroiam şi ei nu au avut cum să riposteze. Dacă ripostau atunci probabil că mă speriam un pic. Felul simplist în care le-am explicat a ajutat mult. Aşa am acceptat postul.
Un alt motiv pentru care am acceptat funcţia a fost că vroiam să aduc Imprimeria la nivelul Monetăriei Statului – ambele unităţi din subordinea Băncii Naţionale. Când am luat conducerea Imprimeriei, Monetăria era foarte sus datorită conducerii ei. Imprimeria era şi ea pe acolo, iar eu mi-am propus să o aduc deasupra Monetăriei şi am reuşit. Monetăria face valori monetare mici, iar noi facem bilete, adică valori mari, şi ar fi trebuit ca amândouă să fie ajutate la fel de mult de Banca Naţională. La vremea aceea nu prea era aşa. Şi atunci am zis: noi facem valori mai mari, noi trebuie să fim deasupra. Astfel, fix după 100 de ani de la venirea bunicului soţului meu în România, am ajuns directorul general al Imprimeriei Băncii Naţionale.
V-aţi înhămat la o treabă nu prea uşoară…
Este adevărat că provocarea a fost mare şi a fost foarte greu. Din 1991 până în 1994 am lucrat 16 ore pe zi. A fost un pariu cu mine şi cu mulţi dintre salariaţii care aşteptau să dau în primire. Au pierdut pariul!… (râde) Primul lucru pe care l-am făcut a fost să suplimentez numărul de angajaţi de la 150 la 300, pentru că trebuia să înfiinţez schimbul doi, inexistent până atunci în Imprimerie. Lucram atâtea ore pentru că ştiam cum sunt oamenii, ştiam că alţii nu pot să aduc şi atunci trebuia să-i păzesc să lucreze. Le-am spus de la început că oricine greşeşte va fi sancţionat. Dacă nu făceam asta eram slabă şi pierdută în faţa lor. Însă, dacă îi sancţionam puteam să ajung să îi dau afară şi rămâneam fără oameni. Decât să aduc alţii cu care să o iau de la capăt, cel mai simplu lucru a fost să-i păzesc…
Prima negociere de salarii am făcut-o cu fiecare dintre ei. Am stabilit criterii şi am discutat cu ei. L-am lăsat pe fiecare să spună cât crede că poate face şi le-am dat banii pe care mi i-au cerut. Dar le-am spus că îi voi verifica. Unii nu au crezut că pot verifica 300 de oameni, exagerând ceea ce pot face doar pentru a câştiga mai mult. Însă i-am verificat pentru că asta ştiu să fac cel mai bine. Dar nu imediat, ci după câteva luni când credeau că nu o voi mai face, descoperind cine nu făcea cât a spus şi luându- le banii înapoi. Am avut şi surpriza plăcută ca oameni care au văzut că verific şi că nu îşi pot face norma, să vină singuri să îmi ceară diminuarea salariului. (zâmbeşte mulţumită) Aşa am reuşit să-i strâng şi să îi fac să se trieze pe cale naturală. Cine nu a putut respecta condiţiile a plecat singur.
Cum aţi ajuns independeţi şi cu clădire separată de Banca Naţională?
Toţi înaintaşii mei s-au plâns de spaţiul prea mic. Emisiunea de bancnote era una în 1881 şi alta astăzi. Masa monetară a crescut permanent, iar spaţiile au rămas aceleaşi. Trebuia să te descurci, dar cum? Toată lumea a vrut un spaţiu mai mare. Mă mândresc foarte mult şi este o încununare a activităţii mele faptul că i-am convins de necesitatea lui şi mai ales că am reuşit să fac acest sediu în 2006-2007.
De ce tocmai în acest an vreţi să ieşiţi la pensie? Care sunt motivele?
Unul dintre motive este faptul că nu îmi place ceea ce se întâmplă acum. Tot ceea ce se întâmplă este contra societăţilor. Suntem o regie autonomă unicat în România şi nu suntem subvenţionaţi. La noi banii sunt o marfă: îi producem, îi vindem Băncii Naţionale şi luăm contravaloarea lor. Însă mai facem şi alte lucrări cu regim special (cecuri, vouchere etc.) sau chiar lucrări obişnuite. Putem face orice. În afară că producem bancnote, suntem pe piaţa liberă. Un alt motiv este acela că în situaţia actuală nu poţi crea nimic. Nu mai pot dezvolta Imprimeria prin cumpărarea de utilaje, prin mulţumirea acestor 136 de oameni unici în acest domeniu printr-o creştere de salariu pe care o merită. Ba chiar dimpotrivă, deşi nu primim niciun leu de la stat, angajaţii Imprimeriei vor avea salariile micşorate cu 25%. Acum doi ani, când Boc mi-a diminuat salariul la nivelul unui secretar de stat, aşa cum a făcut la toate regiile autonome, eu nu am micşorat salariile oamenilor mei. Aşa că toţi şefii mei de compartimente au salarii mai mari decât al meu şi ei ştiu asta. Nu mi-a plăcut să fiu meschină şi să fac aşa ceva. Iar acum, pentru că aşa vrea Guvernul, eu să le reduc salariile cu 25%? Nu pot să fac asta. M-aş îmbolnăvi de nervi.
Acum că ies la pensie îmi vor diminua pensia cu 15%. Cât am fost director aici nu i-am dat în judecată pentru că mi-au diminuat salariul. Dar acum, ca pensionar, o voi face. Abia aştept să îmi dea pensia diminuată ca să mă cert cu statul prin judecătorii. În momentul de faţă, nimeni nu face o analiză, ci totul este de-a valma. Acesta este un alt motiv pentru care ies la pensie. Acum suntem într-o anarhie totală. Eu când am luat Imprimeria era tot o anarhie şi am muncit 16 ore pe zi şi mi-am controlat oamenii. Aşa ar trebui să se întâmple şi acum. După ce se iau măsuri, cineva trebuie să le aplice şi să le verifice. Avem legi pe care nu le aplică nimeni. Noi suntem în continuare fanarioţi şi dăm peşcheşul la Poartă. În loc să luăm atitudine aici în ţară şi să se nască un lider în acest sens, noi ne ducem la Europa să ne autoreclamăm cu ideea greşită, fanariotă, că o să mă pună pe mine şef în locul celui care a greşit. Şi asta se întâmplă de sus până jos, de la mic la mare.
Cum se procedează cu directorul care vă succede? Îl recomandaţi dumneavoastră?
Directorul este numit, conform legii, prin ordinul Guvernatorului. Dar, teoretic, aşa se procedează: este recomandat de fostul director. El este deja numit, fiind Laurenţiu Dragomir. O altă întâmplare este că eu am fost numită director la 40 de ani, iar el a făcut 40 de ani în acest an… (zâmbeşte cu subînţeles) Este un băiat pe care l-am adus de pe băncile şcolii şi l-am crescut. Dar îmi pare rău pentru el pentru că o perioadă bună de acum înainte va fi comparat cu mine. Urmează la conducere după un om puternic şi trebuie să fie la acelaşi nivel pentru că la asta se vor aştepta ceilalţi. Va fi perceput prin comparaţie cu mine şi asta nu-i va face viaţa uşoară…
Similar Posts:
0 comments
Share
Print