Utopie şi realism

Şocul produs de criza declanşată în 2007-2008 şi spaima faţă de o posibilă hipercriză fac ca tot mai multe voci să critice sever sistemul financiar-economic actual, vizând chiar fundamentele acestuia. În general, sunt critici pertinente şi credibile, însă, de multe ori, propunerile sunt şocante. De aceea, adesea, ele par o utopie. Este însă foarte posibil ca dincolo de aspectele agresive, care ne contrariază concepţiile şi modul acreditat de a vedea lucrurile, să putem descoperi germenii unei noi viziuni asupra acestei lumi aflată într-o criză perpetuă.

Reforma banilor

Abia apărută, cartea specialiştilor în finanţe şi economie Thorsten Polleit şi Michale von Prollius „Geldreform. Vom schlechten Statsgeld zum guten Marktgeld“ a stârnit deja nenumărate dezbateri. Dacă Peter Bofinger găseşte propunerea lor ca fiind absurdă, Dr. Klaus Peter Krause o găseşte interesantă, chiar dacă recunoaşte că este şocantă. Este o carte scrisă într-un stil dinamic şi atractiv, în care succesiunea de idei şi de informaţii este comprimată în mai puţin de 200 de pagini. De fapt, nu avem de-a face cu o idee

absolut nouă. Idei asemănătoare au mai fost lansate de Ludwig von Mises în 1973 şi de laureatul premiului Nobel, Fridrich A. von Hayek în 1976, iar mai târziu de Murray N. Rothbard în 1993 şi de Jesus Huerta de Soto în 2006. Cei doi autori aparţin, de altfel, împreună cu Hayek, şcolii liberale a lui Mises, cunoscută drept Şcoala austriacă sau Şcoala de la Viena.

Cartea celor doi pleacă de la afirmaţia foarte dură că prezenta politică monetară este responsabilă de criză şi, în plus, constituie o ameninţare majoră pentru declanşarea unei hiperinflaţii. Datoriile imense ale majorităţii statelor reprezintă o realitate. Tentaţia unei devalorizări a monedei proprii, pentru a scăpa mai uşor de aceste datorii, deschide şi ea o perspectivă plauzibilă. Conform acestei interpretări, criza din 2007-2008 mocneşte în continuare, pregătind un nou colaps. Este tocmai aserţiunea care a făcut necesară această carte. Este vorba, în primul rând, de gravul pericol pe care l-ar reprezenta cantitatea imensă de bani lansaţi pe piaţă, fie sub formă de bancnote tipărite, fie sub formă de credite. Dar aceşti bani au valoare doar atâta timp cât oamenii cred în valoarea lor. Odată ce această încredere dispare, se prăbuşeşte întregul sistem. Cartea oferă şi o scurtă istorie a modului în care au apărut banii cu acoperire în aur, precum dolarul, prin actul Coinage din 1792, şi cum s-a ajuns la banii actuali lipsiţi de acoperire, pentru care masa monetară poate fi crescută în funcţie de voinţa politică.

Problema ridicată de autori priveşte statutul actual al banilor, care nu mai au acoperire în aur sau o altă acoperire reală în bunuri, putând, ca atare, să fie aruncate pe piaţă orice sume necesare finanţării unei anumite politici a statului respectiv. Astfel fiind deschis drumul către hiperinflaţie. Conform autorilor, şi aceasta este prima afirmaţie şocantă cu care cititorul este confruntat deja din introducere, sistemul monedei naţionale reprezintă un factor perturbator responsabil de crizele financiare şi bancare. În opinia autorilor, este o greşeală ca piaţa liberă să fie făcută responsabilă pentru apariţia recesiunii şi a şomajului. Acestea ar reprezenta doar consecinţe fireşti ale crizelor produse de sistemul monedelor naţionale. Evident, într-un sistem globalizat, nu te poţi referi la politica unei ţări făcând abstracţie de cele cu care interacţionează. Este, prin urmare, o critică a sistemului global în care nivelul de contaminare şi de export al crizelor a devenit aproape imposibil de controlat. Astfel, problema principală a economiei actuale ar constitui-o, în primul rând, practica băncilor centrale de a mări masa monetară pentru a acoperi dificultăţile politicilor guvernamentale. Redresările aparente conduc însă apoi la crize financiare şi economice cu atât mai grave.

Acuzaţiile culminează cu presupusa afectare directă a drepturilor cetăţenilor şi întreprinzătorilor, drumul culminând cu o economie socialistă centralizată, care instaurează forţa, mizeria şi lipsa de libertate, prin care, în cele din urmă, banii sunt distruşi. Din păcate, supraîndatorarea este deja o periculoasă realitate, iar teama trecerii la o suprainflaţie este şi ea mereu mai prezentă. Astfel, autorii consideră că aceşti bani, care pot fi înmulţiţi în voie de un monopol de stat, ar fi bani periculoşi. Autorii ar vrea să apară bani sănătoşi prin liberalizarea unei pieţe a banilor, în care statul să nu mai deţină monopolul. Cu alte cuvinte, ei cer o privatizare a banilor. Aceştia să fie emişi de entităţi private. Pe piaţă ar circula atunci bani diferiţi, emitenţii fiind în concurenţă, trebuind să apere credibilitatea propriilor bani emişi, ceea ce statul nu ar mai face astăzi. Situaţii în care pe piaţă să circule bani diferiţi apar, în mod curent, aşa cum s-a întâmplat şi se mai întâmplă încă şi la noi, discutându-se în paralel şi efectuându-se plăţi şi acordându-se credite în paralel în lei, în dolari, în euro etc. Diferenţa ar apărea prin faptul că noii bani nu ar mai fi emişi de diferitele state, ci de entităţi particulare. În piaţă, fiecare ar recurge atunci la banii pe care îi consideră a fi mai de încredere.

Cea mai simplă şi acidă critică acuză acest sistem că ar vrea să transfere emiterea banilor unor bănci care şi-au demonstrat incapacitatea de a gestiona chiar economiile noastre. În ce măsură ideea are sau nu un viitor este mai mult decât discutabil, dar tot atât de sigur este faptul că autorii aduc o critică pertinentă sistemului actual şi trag importante semnale de alarmă.

Un constructivism social-cultural

În afara modelelor elaborate, mai mult sau mai puţin agresive, cu care ne întâmpină exponenţii diferitelor şcoli, a început, în ultimul timp, să se coaguleze o formă de exprimare a societăţii civile. În special în spaţiul german se manifestă o anumită tendinţă de analiză şi agregare a unor idei în afara formelor acreditate, au apărut dezbateri politice în cadrul partidelor, sindicatelor, mediului universitar sau de afaceri. Sunt încercări de agregare a unui spaţiu public alternativ, în care schimbul de opinii şi de idei să devină cât mai intens şi mai extins, astfel încât acesta să poată dobândi un rol social major, să poată conduce la agregarea de modele teoretice şi de iniţiative practice. Este vorba de elaborarea unor idei şi concepte, a unor consideraţii practice îndreptate spre un reformism radical prin conturarea unor noi proiecte şi alternative. Spre deosebire de cazul discutat anterior, nu este însă vorba de lansarea unei idei radicale care să conducă la o revoluţionare directă a întregului univers financiar-economic. De altfel, ca un construct colectiv, ar fi şi greu să se încerce aşa ceva. Este mai degrabă încercarea de a iniţia şi stimula demararea unui proces de transformări treptate, în care drumul să fie căutat din aproape în aproape, prin încercări şi erori, în baza unor optimizări progresive. Încercarea porneşte de la dezideratul de a crea un spaţiu de dezbatere publică dincolo de limitele organizaţiilor şi structurilor tradiţionale.

Criticile pornesc de la constatarea aceleiaşi situaţii a actualei crize, în care sumele imense aruncate pe piaţă, care au anulat şi funcţia tradiţională a crizelor de a face curăţenie în mediul economic, ameninţă astăzi cu o hiperinflaţie devastatoare. Diferenţa majoră constă însă în faptul că, de această dată, critica, ce priveşte în primul rând tot statul, nu vizează o slăbire a acestuia, transformarea lui într-un stat subminimal, ci dimpotrivă, reformarea şi transformarea lui în final într-o structură mult mai puternică, capabilă să asigure o reală coeziune socială.

Această viziune politică monetară nu scapă de o critică majoră, dar soluţia nu este văzută într-o privatizare a banilor. Dimpotrivă, liberalizarea financiar-economică a ultimelor decenii, apreciată drept excesivă, este considerată, de această dată, drept vinovatul care a condus la o supraacumulare de capital şi a declanşat procesul de polarizare treptată a societăţii în săraci şi bogaţi, fenomen ce a condus la derapajele care au provocat criza şi riscă să conducă acum la o hipercriză. Sunt incriminate atât sumele imense aruncate pe piaţă pentru a contracara criza, datoriile imense, cât şi politicile de austeritate care, în această interpretare, reprezintă, de fapt, un pas decisiv spre slăbirea şi, în final, anularea funcţiei sociale a statului, cu inevitabile rezultate prociclice. Ambele direcţii discută până la final despre acelaşi risc al etatismului autoritar, la care actualul drum ar conduce inevitabil. Drumul interpretativ duce însă, în primul caz, la o exacerbare a tendinţelor neoliberalismului, în timp ce, în cea de-a doua abordare, conduce la o condamnare absolută a acestuia, astfel având de fapt de-a face cu încercarea de a realiza un proiect care să contracareze cu totul o aşa-numită hegemonie neoliberală. Cum de data aceasta proiectul încearcă să se constituie din mers, promotorii lui sunt conştienţi de riscul unor capcane de tip utopic, de care încearcă să se ferească. Rămâne însă de văzut în ce măsură vor avea şi succes în această direcţie. De această dată, în afară de a discuta regulile şi derapajele financiare, sunt abordate prioritar problemele sociale şi, în special, cele ale ocupării forţei de muncă. În primul rând, este analizată în acest sens tendinţa deja prezentă de favorizare a ocupării parţiale, care necesită o revizuire a conceptului de venit minim. Apoi, sunt discutate diferite tendinţe, poate mai puţin evidente, considerate însă o problemă centrală pentru anii viitori. În acest sens, sunt de avut în vedere diferite activităţi care nu ar putea fi încadrate în actuala concepţie salarială sau altele care ar căpăta treptat un caracter contraeconomic, ele încetând să mai corespundă unui scop util. Mai mult decât atât, este dezvoltată ideea potrivit căreia chiar criteriul de productivitate a muncii, în forma lui actuală, ar înceta să mai fie funcţional în condiţiile noilor forme de activitate ce prind contur astăzi. Astfel, întreaga concepţie asupra forţei şi relaţiilor de muncă ar trebui revizuită şi schimbată. Evident, aceasta atrage după sine şi revizuirea politicii de stabilire a veniturilor. Relaţiile de muncă mult mai flexibile ar necesita, în acelaşi timp, stabilirea unui venit minim în asigurarea căruia un rol principal i-ar reveni statului. Acesta ar reprezenta doar unul din motivele pentru care statul ar trebui să devină mult mai puternic şi să dispună de resurse financiare mai mari. În plus, statul ar trebui să asigure o întreagă infrastructură socială care priveşte, mai ales, aspectele legate de sănătate, cultură şi educaţie. Implicarea statului ar trebui să fie însă mult mai amplă, considerându-se că ar trebui să poată interveni inclusiv în probleme ale dinamicii socialeconomice.

În acest sens, o atenţie specială este dată faptului că sărăcirea unei categorii ample a populaţiei apare în contextul unui imens excedent de mărfuri. Se consideră astfel că, dincolo de crizele financiare, sunt o serie întreagă de crize sociale şi de producţie din trecut, care îşi găsesc un anumit corespondent astăzi, soluţiile trebuind să fie însă total diferite, pentru că lumea de mâine este fundamental diferită de cea de ieri. Astfel este criticată şi încercarea, atât a politicienilor, cât şi a experţilor în economie şi finanţe, de a se strădui să cârpească diferite teorii ale deceniilor trecute, teorii care, indiferent cum ar fi cosmetizate, nu ar putea decât să agraveze problemele cu care ne confruntăm astăzi.

Probabil că fiecare dintre aceste demersuri deschide direcţii importante de reflecţie. Deşi niciuna nu rezolvă propriu-zis problemele cu care ne confruntăm, cu siguranţă ele trag semnale de alarmă asupra riscurilor şi complexităţii problemelor de care ne vom lovi în anii următori.

Similar Posts:

• Ultimul rol de actor unic în tragicomedia tranziției
• Ceea ce contează este ca firma sa fie salvată, pentru ca apoi ea să își salveze toți angajații.
• Atât timp cât reprezentăm interesele unei bresle cu vechi tradiții, nu putem fi afectați de diferite crize
• Cum să supravieţuim crizelor (II)
• Cine împarte sarcinile munceşte mai puţin