582Pierdere și câștig. Două cuvinte care își fac loc în mintea și sufletul nostru zi de zi, succedându-se în prim-plan după cum ne merge viața, întristându-ne sau bucurându-ne existența.
Dincolo de orice alte satisfacții, ambele cuvinte sunt legate de bani și de afaceri, cele care ne ocupă cea mai mare parte din timp. Și, chiar dacă afacerile sunt făcute de oameni și cu oameni, tot la pierdere și câștig ne raportăm existența. Asta face ca încet, dar sigur, raportarea noastră la realitatea cotidiană și mai ales la semeni să devină un fel de contabilitate invizibilă, în care valorile umane sunt înlocuite cu cinism de balanțe financiare.
Ce rămâne din pierderile și câștigurile pe care le rostim cu atâta patimă, în afara unor cifre seci, cu minus sau cu plus, în bilanțurile financiare? Ține cineva minte vreo serie de pe oricare bancnotă sau de pe vreo filă de cec care i-a trecut prin mâini? Mă îndoiesc profund.
Fără doar și poate, singurul lucru de care ne amintim, chiar și după zeci de ani, nu sunt cifrele și a lor legătură cu pierderile și câștigurile, ci oamenii cu care interacționăm. Chiar și amintirile mai puțin plăcute au în prim-plan tot oamenii.
Încrâncenați să schimbăm soarta acelorași pierderi și câștiguri, cădem pradă tentației de a contabiliza însăși relația cu cei pe care-i numim prieteni, în business sau dincolo de el. Oricâte bucurii ne-au adus cândva, oricât de sprijin ne-au fost la greu și oricât i-am admira și respecta, mulți dintre prieteni ajung un simplu rând pe o filă de agendă.
Câți oare dintre noi își amintesc că au spus ieri, alaltăieri sau săptămâna trecută, am câștigat un prieten ori am pierdut un prieten?
Însăși meseria mă obligă să mă raportez în tot ce fac la oameni, la destinele, valorile și defectele lor. Nu de puține ori, dincolo de demersul jurnalistic, care ar trebui – zic unii – să rămână distant și strict profesional, se țes legături profunde, chiar dacă, uneori, nu tocmai de prietenie. Tocmai de aceea, și o spun cu nedisimulată sinceritate, fiecare poveste pe care o ascult de la oamenii acestei industrii mă fascinează și, mai ales, mă motivează să nu renunț la o activitate a cărei miză este dincolo de pierderi și câștiguri: gazetăria.
Ce pierde și ce câștigă această revistă când trage linie – căci banii se exclud? După cum am spus-o, câștigăm și pierdem prieteni, câștigăm și pierdem destine și povești, multe dintre ele istorisite în paginile gazetei, multe dintre ele rămase nespuse. Tocmai poveștile rămase nespuse îmi sapă un gol imens. Neputința de a nu fi reușit să-mi fac timp pentru oamenii a căror poveste mi-am propus de zeci de ori s-o spun mă mânie și mă deprimă deopotrivă, până la nivel sufletesc.
Una dintre poveștile fascinante pe care n-am reușit să le spun este cea a lui Miron Răsuceanu, patronul tipografiei Ad Print din București, un om al cărui profil moral a născut admirația și respectul multora dintre noi – clienți, tipografi și angajați. Oricât de mult mi-am propus un interviu cu domnia sa, oricât am stabilit să ne vedem, destinul a făcut ca Dumnezeu să-l cheme la el înainte să-mi povestească istoria sa, la sfârșitul anului 2011. Fragmente din povestea sa le știam, însă am pierdut esența și, mai ales, prietenul care să mi-o spună. Aș fi umplut nu cinci reviste, ci trei cărți, și multe mituri din industrie s-ar fi năruit, aidoma unui castel de nisip.
Parcă într-o încercare de a mă trezi la realitate, Dumnezeu mi-a mai răpit un prieten, tot la sfârșit de an, în chiar ziua de Crăciun a anului trecut. Numele lui este Tudor Balint, acționar și director general la Electronic Design & Consulting Group vreme de aproape două decenii, plecat la 45 de ani la întâlnirea cu eternitatea. Mi-am pus în minte să-i dedic lui Tudor editorialul acestei ediții, ca omagiu și ca semn de adâncă prietenie. Din decembrie și până acum, n-am reușit să scriu nimic care să se ridice la înălțimea memoriei sale. La cât de mult a iubit Tudor viața, mi-am dat seama că vorbele mele n-ar fi fost decât un necrolog forțat care sigur nu i-ar fi făcut plăcere.
Pentru că n-am apucat să aflu nici povestea sa, refuz să cred că l-am pierdut. Cred doar, parafrazându-l pe Sorescu, că Tudor, fiindcă era peste măsură de istovit, s-a dus să moară puțin.
Așadar, ce pierdem și ce câștigăm cu adevărat, dacă nu prieteni?…
Titi Amzăr, redactor-șef
Similar Posts:
0 comments
Share
Print