Nu doar economia este pusă la pământ de criza economică globală. Ieșirea din recesiune, atunci când va deveni evidentă pentru toată lumea, nu va schimba doar doctrine, reguli bancare și comportamentul consumatorului în general, ci va evidenția tare adânci, greu de vindecat în viața socială.
Încă din anii ’80 ai secolului trecut, în perioada recesiunii economice, sociologii au remarcat fenomenul îngrijorător al tinerilor trecuți de mult de vârsta majoratului care se desprind tot mai greu de familie, au dificultăți evidente de socializare și găsire a unui loc de muncă. Aceștia preferă să rămână, ani de zile, în întreținerea familiei de origine, parentale, fenomen care doar până la o limită de vârstă e normal și benefic. O astfel de conviețuire devine problematică pentru societate când studiile de specialitate evidențiază procente din ce în ce mai ridicate, dublate în special, de exemplu, în perioada ultimilor cinci ani. Pe scurt, „tineri” de 25-40 de ani își prelungesc celibatul, se reîntorc în familia parentală și aleg să trăiască în casa părintească, a copilăriei, invocând greutățile vieții cotidiene.
Fenomenul este numit și „sindromul Tanguy”, iar propagarea obiceiului este atribut „generațiilor bumerang”. Astfel, „tinerii adulți” rămân sau se reîntorc periodic și timp îndelungat (ani de zile) la părinți, pentru a profita de confortul și ospitalitatea oferite de aceștia. Își prelungesc nejustificat studiile, invocă greutăți, uneori justificate, în procurarea unei locuințe și găsirea unui loc de muncă. Din păcate, confortul casei părintești pentru „tinerii adulți”, și celibatari pe deasupra, face și mai dificil procesul de integrare în societate.
Fenomenul a escaladat în special în perioada actualei crize, iar numărul celor care aleg un astfel de drum în viață îi îngrijorează pe cercetătorii-sociologi. Nu sunt afectați doar „tinerii adulți”, ci și părinții acestora, care își văd reduse bugetele pentru sănătate sau hrană corespunzătoare vârstei înaintate pe care o au. Nu se manifestă preponderent doar în mediul urban cum am fi îndrituiți să credem, s-a propagat îngrijorător și în mediul rural. Studii despre acest fenomen sunt permanent relevate în țări precum Franța, Canada, Marea Britanie, Canada, Japonia, Italia, Spania etc.
Tot criza actuală a evidențiat tendințe în creștere pentru un alt fenomen care afectează în special situația locativă a persoanelor aflate la vârsta pensionării. Obișnuiți ani la rând cu un anumit standard al vieții corespunzător unor salarii relativ ridicate, oameni care au muncit zeci de ani se trezesc în situația că recesiunea le-a „zburat” peste noapte economiile, le-a distrus bruma de afacere din care trăiau, le-a diminuat la minimum rentele și anumite facilități oferite de statutul social au fost spulberate. De la locuințele cu spații generoase unde media locativă depășea cu mult 120 de metri pătrați, iar regia casei, utilitățile și reparațiile erau pe măsură, mulți vârstnici au de ales între garsoniere sau maxim două camere și un drum, cam fără întoarcere, spre azil. Disperați, unii dintre aceștia, de exemplu în Franța, unde legislația punctează astfel de soluții, își dau în judecată copiii pentru a-i obliga să-i ia în întreținere sau să le plătească rente viagere de supraviețuire. Da, legislațiile mai multor țări din Uniunea Europeană prevăd în mod corect că nu doar părinții au obligația de a asigura corespunzător creșterea copiilor, ci și aceștia, la rândul lor, pot deveni constrânși dacă moralitatea le-a fost diminuată, să-și îngrijească mama și tatăl ajunși în dificultate.