Realizarea documentelor tipărite cu echipamente digitale pe bază de toner
Print Romania 
• Bookmarks: 21
498
Datorită diferenţelor constructive dintre tehnologia offset şi cea digitală, modul de concepere al documentelor impune o abordare diferită pentru fiecare caz în parte. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre reperele generale ce trebuie luate în considerare pentru o maximizare calitativă a printurilor realizate pe echipamente digitale, cu referire predilectă la tehnologia de tipărire cu toner.
Considerăm utilă, pentru început, o scurtă trecere în revistă a diferenţelor majore dintre tehnologiile mai sus amintite, urmând ca ulterior să analizăm mai în detaliu pe fiecare dintre acestea: posibilitatea folosirii de culori (pigmenţi) speciale (adică utilizarea culorilor spot – Pantone, Dic, HKS etc.), capacităţile echipamentului în ceea ce priveşte uniformitatea culorilor pe coala tipărită, opţiunile existente referitoare la folosirea diferitelor tipuri de raster, varianta interpretorului de postscript înglobată în RIP-ul (Raster Image Processing) maşinii de tipar digital şi, nu în ultimul rând, gama de suporturi de printare disponibilă. De asemenea, vom puncta pe scurt câteva repere necesare în stabilirea unui lanţ de procesare cu documente PDF. Bineînţeles, multe dintre recomandările enumerate ulterior în acest articol privind realizarea documentelor se referă, în special, la cazurile în care se poate interveni asupra conţinutului acestora (prin editare) sau dacă machetarea are loc local. Pentru rezultate optime ale printurilor este totuşi recomandabil să ne aflăm într-una dintre situaţiile enumerate mai sus, chiar dacă aceasta implică un consum mai mare de resurse atât umane, cât şi temporale.
Dar să începem cu prima diferenţă tipar offset – digital, şi anume culorile spot. Şi ne grăbim să afirmăm că aceasta este poate cea mai importantă „lipsă” a segmentului de print digital. Nu neapărat datorită limitărilor tehnologice impuse, ci mai degrabă celor de ordin economic. Cel puţin în teorie, nimic nu împiedică realizarea şi folosirea de cerneală / toner corespunzătoare gamei Pantone, de exemplu. Dar să considerăm un mic studiu de caz: să presupunem că producătorul „Z” de echipamente digitale cu toner doreşte să ofere clienţilor săi această posibilitate. Din punct de vedere al clientului, acest fapt ar însemna, pe lângă achiziţionarea flacoanelor de toner pentru o anumită culoare Pantone şi cumpărarea unui ansamblu unitate de developare – sistem de alimentare cu toner. Şi asta pentru fiecare culoare specială folosită! Să privim acum lucrurile şi din perspectiva producătorului: acesta trebuie să investească în toate facilităţile necesare producţiei de tonere cu pigmenţi Pantone. Această investiţie, care poate fi destul de însemnată, trebuie amortizată într-un interval de timp rezonabil. Dar oare câţi clienţi, chiar şi la nivel global, vor fi dispuşi să comande şi să utilizeze o cantitate suficientă de toner „Reflex Blue”,spre exemplu, astfel încât această investiţie să merite ? Din păcate, temerea generală este că nu suficient de mulţi. O altă soluţie ar putea fi producerea doar a culorilor de bază Pantone, urmând ca prin mixarea acestora în proporţiile corecte de către utilizator să permită obţinerea tuturor celorlalte. Dar staţi puţin: cum să mixăm tonerul, care este practic format din granule sferice foarte mici de plastic „colorat” ? Bineînţeles, nimic nu ne opreşte, însă uniformitatea culorilor astfel obţinute, combinată cu neuniformitatea intrinsecă a tehnologiei electrofotografice ar duce la rezultate dezastruoase asupra produsului final: printul. Deci, cel puţin în privinţa tiparului digital pe bază de toner, vom rămâne în continuare la simularea culorilor spot prin tradiţionalul CMYK. Trebuie menţionat, totuşi, faptul că există producători ce pun la dispoziţia clienţilor un număr relativ mic de culori adiţionale setului CMYK (printre care unele destul de utile – cum ar fi alb pentru medii de printare închise la culoare sau clare şi alb transparent prin care se poate simula o „lăcuire selectivă”), având mai mult scopul realizării de efecte speciale pe print şi nicidecum ambiţia de acoperire a unei anumite game de culori spot. O altă abordare au avut-o producătorii de echipamente inkjet prin introducerea a două sau mai multe culori (light-cyan, light-magenta etc.) în scopul creşterii spaţiului de culoare reproductibil, având în vedere că prin folosirea pigmenţilor standard CMYK se poate acoperi coloristic doar aproximativ jumătate din totalitatea culorilor Pantone. Revenind la problema de fond, să considerăm un mic exemplu: un client comandă un set de cărți de vizită ce conțin o siglă de culoare Pantone 269 C și text. Deoarece se dorește mărirea impactului vizual al siglei, clientul dorește ca textul să fie într-o culoare neutră, deci o nuanță de gri suficient de contrastantă cu albul hârtiei pentru a fi ușor lizibilă (să considerăm, de exemplu, 40% K). Chiar dacă culoarea Pantone 269 C poate fi reprodusă cu exactitate folosind un echipament digital cu toner CMYK destinat producției, apar probleme în ceea ce privește textul așa cum se poate observa în figura 1. ”Franjurarea” textului se poate elimina relativ simplu în cadrul unui lanț de procesare offset prin definirea textului din document drept culoare specială (de exemplu, Cool Gray 6 C). Există, însă, un „mic truc“ ce ne poate ajuta în cazul utilizării unui printer digital halftone sau hibrid: adăugarea unui outline (linie de conturare) de grosimea cea mai mică permisă de rezoluţia echipamentului – adică hairline. Această metodă rămâne validă şi în cazul altor culori – de exemplu, dacă folosim 30% C şi 50 % M vom utiliza un hairline pentru conturare din 100% C şi 100 % M. Şi chiar dacă, din diverse motive, nu putem interveni asupra documentelor, multe dintre utilajele de tipar digital dispun la ora actuală de RIP-uri ce pot realiza automat această funcţie. O singură observaţie se impune: exceptând cazul cu totul special al echipamentelor contone, culoarea folosită pentru hairline trebuie să fie formată numai din procentaje de 100% ale culorilor primare (CMYK), în caz contrar putând apărea probleme la printare. Mai rămâne, însă, latura legată de reprezentarea vizuală a culorilor spot. În funcţie de alegerea rasterului, aceasta poate deveni deranjantă sau nu pentru privitor, aşa cum este simulat în figura 2. După cum se poate observa, cu cât liniatura folosită este mai mare, cu atât ne apropiem mai mult de calitatea perceptuală oferită de folosirea culorilor speciale. Din păcate, există şi un revers al medaliei în cazul folosirii valorii maxime a lpi-ului permis de echipament, aşa cum vom arăta ulterior.
Din punct de vedere al performanţelor referitoare la uniformitatea printurilor, trebuie menţionat faptul că dispozitivele pe bază de toner, conceptual şi constructiv, nu excelează la acest capitol, fiind poate puţin incorectă şi necinstită orice comparaţie cu echipamentele inkjet sau offset, fiecare dintre acestea adesându-se anumitor nevoi sau necesităţi ale pieţei de tipar. Pe de altă parte, atâta timp cât vom fi conştienţi de limitările tehnologice ale utilajelor folosite şi le vom accepta ca atare, vom fi în măsură să obţinem maximum posibil atât în ceea ce priveşte volumul (portofoliul de clienţi), cât şi calitatea. Spre exemplu, la cererea expresă a unui virtual client de a printa o lucrare ce conţine Pantone Reflex Blue, putem avea două direcţii de abordare. Prima, şi cea mai păguboasă în acest caz, este să asigurăm clientul că îi putem onora cererea, descoperind apoi că suntem în imposibilitate de a reproduce exact culoarea dorită. De obicei, acesta este momentul intrării în panică şi a concluziei pripite cum că echipamentul „nu face doi bani“, chiar dacă până la acest incident nu i-am putut reproşa nimic. Sau putem să informăm din start clientul, oferindu-i posibilitatea alegerii: nu putem tipării exact Reflex Blue, dar ne putem apropia la ”atât” de mult de original. Poate soluţia oferită va fi acceptată, poate nu, însă un lucru este cert: vom scuti mult din preţiosul timp al clientului şi al nostru. Să considerăm un alt caz, acela al printării unei mape sau coperţi cu o culoare uniform distribuită. Dacă este cazul, aici putem încerca mai multe artificii, bineînţeles cu voia clientului. În scopul „mascării“ eventualelor defecte de uniformitate este indicat să ne ferim de fundaluri „plate“. Putem propune, spre exemplu, simularea unei hârtii reliefate („embosate“) (vezi figura 3). Sau putem alege, în cazul în care acest fundal conţine culori primare la mai puţin de 100%, tipărirea la o liniatură cât mai mică posibil. Cu cât valoarea lpi (linii per inch) la printare este mai mică, cu atât uniformitatea este mai bună, însă sub acelaşi raport scăzând şi posibilitatea reproducerii detaliilor fine precum şi calitatea reproducerii vizuale a culorilor spot. Aşadar, ca mai în toate cazurile de altfel, ne vedem puşi în faţa situaţiei de a alege: lpi mare pentru culori spot şi reproducerea a cât mai multor detalii sau lpi mic pentru uniformitate maximă? Din păcate nu prea există cale de mijloc, opţiunea nostră fiind dictată de elementul considerat ca fiind cel mai important, per ansamblu, în întregul document. Sau cel mai important în pagină – şi de aici ideea de a fragmenta întregul în calupuri sau pagini grupate, în funcţie de elementele de interes urmate de printarea individuală a acestora cu setările ce se impun. Totuşi, anumite RIP-uri ne permit tipărirea elementelor grafice vectoriale (text, sigle) cu o anumită valoare a liniaturii şi cele de tip bitmap (poze) cu o alta. În acest fel putem, spre exemplu, converti elementul de fundal pentru care este importantă uniformitatea în bitmap, păstrând detaliile fine (cum ar fi liniile subţiri sau text de mărime foarte mică) drept elemente vectoriale.
Un alt element potenţial „problematic“ ce apare în documente este cel reprezentat de gradienţi. Şi în acest caz există câteva metode de contracarare a limitelor tiparului digital, în special pentru tehnologia pe bază de toner, dar care pot fi extinse şi la celelalte clase de echipamente. Prima metodă are legătură cu standardul postscript în care nu se pot defini mai mult de 256 de nivele (trepte) pentru o culoare primară C, M, Y sau K. În consecinţă, dacă, spre exemplu, avem un gradient pe o lungime de 100 cm de la 0% la 50% Cyan, lăţimea unei trepte de culoare printate este de aproximativ 7,8 mm, adică destul de vizibilă cu ochiul liber. Tocmai din acest motiv s-a introdus, începând cu versiunea PostScript Level 3, noţiunea (sau mai bine zis instrucţiunea) de „smooth shading“. Aceasta oferă o netezire a gradienţilor print-o creştere vizuală (artificială) a numărului de trepte dintr-o culoare (standard – 4096 în loc de 256). Din aceste scurte observaţii putem deduce imediat trei reguli ce pot îmbunătăţi reproducerea gradienţilor: o lungime cât mai mică a acestora, o gamă cât mai mare de trepte de culoare conținute (ideal între 0% – 100%) şi folosirea, dacă interpretorul/RIP-ul avut la dispoziţie ne permite, a facilităţilor PostScript Level 3. Ca scurtă observaţie, faptul că dispunem de un printer PS Level 3 nu implică folosirea în mod automat a facilităţilor oferite de acesta. Cu alte cuvinte, echipamentul de tipărire „înţelege“ setul de instrucţiuni Level 3, însă doar dacă acestea sunt prezente în fișierul postscript ce îi este livrat. Deci, în momentul printării dintr-o aplicaţie grafică, trebuie să alegem corect capabilităţile utilajului de tipar. (figura 4) Fig. 4 e impartita in 2 !!!
Pe lângă acestea, mai putem folosi încă o tehnică ce dă rezultate bune în cazul echipamentelor cu toner: convertirea gradienţilor în imagini (bitmap), apoi adăugarea de zgomot monocrom. (figura 5) Cu cât zgomotul adăugat este mai puternic, cu atât „defectele“ de depunere a tonerului vor fi mai estompate. O valoare prea mare, însă, va avea un efect vizual neplăcut dublat totodată şi de alterarea culorii originale. Se cuvine să facem o mică precizare și pentru cazul folosirii negrului „bogat”. Dacă pentru tiparul offset valorile uzuale pentru obținerea acestuia sunt 60% C + 40% M + 40% Y + 100% K (adică un total de 240%), în cazul printerelor cu toner se poate folosi, pentru același efect vizual, combinația 40% C + 20% M + 20% Y + 100% K = 180% sau chiar 50% C + 100% K. Utilizarea unei valori a MaxInk-ului cât mai mică are, pe lângă economia de toner aferentă, și avantajul unei grosimi mai mici a stratului de toner depus pe hârtie, deci o minimizare a efectului de crăpare a acestuia în cazul eventualelor operațiuni ulterioare de pliere sau biguire.
Din punct de vedere al suportului de tipărire, tehnologic şi constructiv, echipamentele pe bază de toner livrează rezultatele cele mai bune pentru tipurile de hârtie cu suprafaţa cât mai netedă şi cu o densitate a materialului cât mai constantă (acesta fiind unul dintre motivele pentru care hârtia destinată printerelor digitale este mai scumpă decât cea de tipar offset). În consecinţă, ori de câte ori este posibil, este recomandabilă evitarea hârtiei cu densitate sau grosime variabilă (reliefată) mai ales dacă atributul major urmărit într-o anumită lucrare este uniformitatea culorilor tipărite. (figura 6)
Un alt element de importanță majoră este reprezentat de modul de tratare al seturilor de caractere (font-urilor) folosite în documente. Din punct de vedere al eficienței, soluția optimă este neincluderea acestora în lucrări, dar numai dacă echivalentul lor există în memoria sau hard-disk-ul imprimantei. În acest fel fișierele postscript rezultate au dimensiunea minimă, cu avantaje evidente asupra timpului de transmitere al acestora prin rețea la echipamentul de tipar. Această modalitate reprezintă echivalentul pentru fonturi a tehnicii OPI (Open Pre-press Interface) folosită în cazul imaginilor. În esență, OPI permite includerea, în procesul de paginare, a imaginilor la o rezoluție mică (cu scopul de a micșora mărimea și a crește rapiditatea manevrării documentelor complexe), urmând ca în etapa finală de printare acestea să fie înlocuite automat cu bitmapurile de rezoluție corectă. Deși neincluderea în document a fonturilor este o soluție eficientă, este totuși recomandabil a fi evitată. Este mai bine să „livrăm” echipamentului toate datele necesare procesării chiar dacă acest lucru se face în detrimentul vitezei. Există practic două situații extreme dacă seturile de caractere nu sunt înglobate în fișierul postscript: fie acestea nu sunt disponibile în memoria printerului sau RIP-ului aferent (și în acest caz apare fie o eroare de procesare, fie documentul este tipărit folosind caractere Courier) – sau fontul se regăsește în imprimantă (sub același nume), însă conține caractere definite diferit (de exemplu alte diacritice). Să considerăm următorul exemplu: avem un document în care este folosită doar litera ”A” din familia Arial Unicode. Dacă alegem să includem fontul, dimensiunea fișierului postscript va crește cu aproximativ 22 Mb ! Dispunem însă de două metode de reducere a acestei valori: prima este aceea de a include sub-seturi din font (în exemplul nostru doar litera “A”), a doua fiind reprezentată de convertirea caracterelor în elemente grafice (outline – figura 7). Această ultimă metodă este de preferat din punct de vedere al dimensiunii cu rezerva că textul din document devine needitabil, fapt care însă nu este deranjant deoarece ne aflăm în etapa finală de printare.
În încheiere, simțim nevoia de a menționa și anumite setări corecte pentru situația folosirii unui lanț de procesare PDF. La convertirea documentelor în PDF trebuie ales standardul specific industriei grafice, anume PDF/X în cazul în care aplicația grafică sau convertorul avut la dispoziție ne permite (figura 8). Dacă dorim să beneficiem de avantajele oferite de OPI, atunci standardul spre care trebuie să ne orientăm este PDF/X-2. Fără a intra în detalii, nefiind acesta scopul prezentului articol, mai afirmăm doar că, oricare dintre variantele PDF/X am folosi, dispunem atât de avantajele și constrângerile specifice (includerea fonturilor în document, specificarea trappingului, definirea profilelor de culoare), precum și de restricțiile aferente: elemente multimedia, acțiuni Java, adnotări.
Iată, așadar, doar câteva dintre reperele ce trebuie luate în considerare pentru a obține un maxim calitativ în cazul tiparului digital folosind echipamente pe bază de toner. Multe dintre acestea pot fi însă utilizate și pentru alte tehnologii de printare, concluzia finală fiind aceea că printr-un design adecvat al documentelor se pot evita multe dintre eventualele probleme legate de capacitățile constructive ale utilajelor de tipar disponibile.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print
