Tehnici de realizare a documentelor pentru tipărirea pe echipamente digitale cu toner
Print Romania 
• Bookmarks: 47
781
Datorită diferenţelor constructive dintre tehnologia offset şi cea digitală, modul de concepere a documentelor impune o abordare diferită pentru fiecare caz în parte. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele generale ce trebuie luate în considerare pentru a obține o maximizare calitativă a printurilor realizate pe echipamente digitale, cu referire predilectă la tehnologia de tipărire cu toner.
Pentru început, considerăm utilă o scurtă trecere în revistă a diferenţelor majore dintre tehnologiile amintite, urmând ca ulterior să le analizăm în detaliu: posibilitatea folosirii culorilor (pigmenţilor) speciale adică utilizarea culorilor spot – Pantone, Dic, HKS etc., capacităţile echipamentului în ceea ce priveşte uniformitatea culorilor pe coala tipărită, opţiunile de utilizare a diferitelor tipuri de raster, varianta interpretorului de postscript înglobată în RIP-ul (Raster Image Processing) maşinii de tipar digital şi, nu în ultimul rând, gama de suporturi de printare disponibilă. De asemenea, vom puncta pe scurt câteva repere necesare în stabilirea unui lanţ de procesare cu documente PDF. Bineînţeles, multe dintre recomandările din acest articol privind realizarea documentelor se referă la cazurile în care se poate interveni asupra conţinutului acestora (prin editare) sau dacă machetarea se face local. Pentru rezultate optime ale printurilor este recomandabil să ne aflăm într-una dintre situaţiile de mai sus, chiar dacă aceasta implică un consum mai mare de resurse umane şi de timp.
Dar să începem cu prima diferenţă dintre offset și digital, şi anume culorile spot. Ne grăbim să afirmăm că aceasta este poate cea mai importantă „carență” a segmentului de print digital. Nu neapărat din cauza limitărilor tehnologice impuse, ci mai degrabă celor de ordin economic. Cel puţin în teorie, nimic nu împiedică realizarea şi folosirea de cerneală/toner corespunzătoare gamei Pantone, de exemplu. Dar să facem un mic studiu de caz: să presupunem că producătorul „Z” de echipamente digitale cu toner doreşte să ofere clienţilor săi această posibilitate. Din punct de vedere al clientului, acest fapt ar însemna, pe lângă achiziţionarea flacoanelor de toner pentru o anumită culoare Pantone, şi cumpărarea unui ansamblu unitate de developare – sistem de alimentare. Şi asta pentru fiecare culoare specială folosită! Să privim acum lucrurile şi din perspectiva producătorului: acesta trebuie să investească în toate facilităţile necesare producţiei de tonere cu pigmenţi Pantone. Această investiţie, care poate fi destul de mare, trebuie amortizată într-un interval de timp rezonabil. Dar oare câţi clienţi, chiar la nivel global, vor fi dispuşi să comande şi să utilizeze o cantitate suficientă de toner „Reflex Blue” – de exemplu – astfel încât această investiţie să merite? Din păcate, temerea generală este că nu suficient de mulţi.
O altă soluţie ar putea fi producerea doar a culorilor de bază Pantone, urmând ca prin mixarea acestora în proporţiile corecte de utilizator să permită obţinerea tuturor celorlalte. Dar staţi puţin: cum să mixăm tonerul, care este practic format din granule sferice foarte mici de plastic „colorat”? Bineînţeles, nimic nu ne opreşte, însă uniformitatea culorilor astfel obţinute, combinată cu neuniformitatea intrinsecă a tehnologiei electrofotografice ar duce la rezultate dezastruoase asupra produsului final – printul. Așadar, cel puţin în privinţa tiparului digital pe bază de toner, vom rămâne în continuare la simularea culorilor spot prin tradiţionalul CMYK. Trebuie menţionat, totuşi, faptul că există producători care pun la dispoziţia clienţilor un număr relativ mic de culori adiţionale setului CMYK (printre care unele destul de utile – cum ar fi alb pentru medii de printare închise la culoare sau transparente şi alb transparent cu ajutorul căruia poate fi simulată o „lăcuire selectivă”), având mai mult scopul realizării de efecte speciale pe print şi nicidecum ambiţia de acoperire a unei anumite game de culori spot.
O altă abordare au avut-o producătorii de echipamente inkjet prin introducerea a două sau mai multe culori (light-cyan, light-magenta etc.) cu scopul de a creşte spaţiul de culoare reproductibil, având în vedere că prin folosirea pigmenţilor standard CMYK se poate acoperi coloristic doar aproximativ jumătate din totalitatea culorilor Pantone. Revenind la problema de fond, să luăm în considerare un exemplu: un client comandă un set de cărți de vizită care conțin o siglă de culoare Pantone 269 C și text. Deoarece se dorește mărirea impactului vizual al siglei, clientul vrea ca textul să fie într-o culoare neutră, deci o nuanță de gri suficient de contrastantă cu albul hârtiei pentru a fi ușor lizibilă (să considerăm, de exemplu, 40% K). Chiar dacă culoarea Pantone 269 C poate fi reprodusă cu exactitate folosind un echipament digital cu toner CMYK destinat producției, apar probleme în ceea ce privește textul așa cum se poate observa în figura 1. „Franjurarea” textului poate fi eliminată relativ simplu în cadrul unui lanț de procesare offset prin definirea textului din document drept culoare specială (de exemplu, Cool Gray 6 C).
Există însă un „mic truc“ ce ne poate ajuta în cazul utilizării unui printer digital halftone sau hibrid: adăugarea unui outline (linie de conturare) de grosimea cea mai mică permisă de rezoluţia echipamentului – adică hairline. Această metodă rămâne validă şi în cazul altor culori – de exemplu, dacă folosim 30% C şi 50% M vom utiliza un hairline pentru conturare din 100% C şi 100% M. Şi chiar dacă, din diverse motive, nu putem interveni asupra documentelor, multe dintre utilajele de tipar digital dispun la ora actuală de RIP-uri care pot realiza automat această funcţie. O singură observaţie se impune: exceptând cazul cu totul special al echipamentelor contone, culoarea folosită pentru hairline trebuie să fie formată numai din procentaje de 100% ale culorilor primare (CMYK), în caz contrar putând apărea probleme la printare. Mai rămâne însă latura legată de reprezentarea vizuală a culorilor spot. În funcţie de alegerea rasterului, aceasta poate deveni deranjantă sau nu pentru privitor, aşa cum este ilustrat în figura 2. După cum se poate observa, cu cât liniatura folosită este mai mare, cu atât ne apropiem mai mult de calitatea perceptuală oferită de folosirea culorilor speciale. Din păcate, există şi un revers al medaliei în cazul folosirii valorii maxime a lpi-ului (linii per inch) permis de echipament, aşa cum vom arăta ulterior.
Din punct de vedere al performanţelor referitoare la uniformitatea printurilor, trebuie menţionat faptul că dispozitivele pe bază de toner, conceptual şi constructiv, nu excelează la acest capitol, fiind poate puţin incorectă şi necinstită orice comparaţie cu echipamentele inkjet sau offset, fiecare dintre acestea adesându-se anumitor nevoi ale pieţei de tipar. Pe de altă parte, atât timp cât vom fi conştienţi de limitările tehnologice ale utilajelor folosite şi le vom accepta ca atare, vom fi în măsură să obţinem maximum posibil atât în ceea ce priveşte volumul (portofoliul de clienţi), cât şi calitatea. De exemplu, la cererea expresă a unui client virtual de a printa o lucrare ce conţine Pantone Reflex Blue, putem avea două direcţii de abordare. Prima, şi cea mai păguboasă în acest caz, este să asigurăm clientul că îi putem onora cererea, descoperind apoi că suntem în imposibilitate de a reproduce exact culoarea dorită. De obicei, acesta este momentul intrării în panică şi a concluziei pripite cum că echipamentul „nu face doi bani“, chiar dacă până la acest incident nu i-am putut reproşa nimic. Sau putem să informăm din start clientul, oferindu-i posibilitatea alegerii: nu putem tipări exact Reflex Blue, dar ne putem apropia „atât” de mult de original. Poate soluţia oferită va fi acceptată, poate nu, însă un lucru este cert: vom scuti mult din preţiosul timp al clientului şi al nostru.
Să considerăm un alt caz, acela al printării unei mape sau coperţi cu o culoare uniformă. Dacă este cazul, aici putem încerca mai multe artificii, bineînţeles cu voia clientului. În scopul „mascării“ eventualelor defecte de uniformitate este indicat să ne ferim de fundaluri „plate“. Putem propune, de exemplu, simularea unei hârtii reliefate („embosate“) (vezi figura 3). Sau putem alege, în cazul în care acest fundal conţine culori primare la mai puţin de 100%, tipărirea la o liniatură cât mai mică posibil. Cu cât valoarea lpi la printare este mai mică, cu atât uniformitatea este mai bună, însă sub acelaşi raport scăzând şi posibilitatea reproducerii detaliilor fine precum şi calitatea reproducerii vizuale a culorilor spot. Aşadar, ca mai în toate cazurile de altfel, ne vedem puşi în faţa situaţiei de a alege: lpi mare pentru culori spot şi reproducerea a cât mai multor detalii sau lpi mic pentru uniformitate maximă? Din păcate, nu prea există cale de mijloc, opţiunea noastră fiind dictată de elementul considerat ca fiind cel mai important pe ansamblu în tot documentul. Sau cel mai important în pagină – şi de aici ideea de a fragmenta întregul în calupuri sau pagini grupate în funcţie de elementele de interes urmate de printarea individuală a acestora cu setările care se impun. Dacă dispunem de un RIP de generaţie relativ nouă, putem rasteriza diferit imaginile faţă de elementele vectoriale şi cele de tip text, folosind valori diferite ale liniaturii. Astfel, putem tipări elementele spot (de obicei text sau grafică vectorială) cu valori mari ale lpi-ului, respectiv fundalul documentului (convertit în bitmap) cu liniaturi de valoare cât mai mică în scopul maximizării uniformităţii.
Un alt element potenţial „problematic“ care apare în documente este cel reprezentat de gradienţi. Şi în acest caz există câteva metode de contracarare a limitelor tiparului digital, în special pentru tehnologia pe bază de toner, dar care pot fi extinse şi la celelalte clase de echipamente. Prima metodă are legătură cu standardul postscript în care nu se pot defini mai mult de 256 de nivele (trepte) pentru o culoare primară C, M, Y sau K. În consecinţă, dacă, de exemplu, avem un gradient pe o lungime de 100 cm de la 0% la 50% Cyan, lăţimea unei trepte de culoare printate este de aproximativ 7,8 mm, adică destul de vizibilă. Tocmai din acest motiv a fost introdusă, începând cu versiunea PostScript Level 3, noţiunea (sau mai bine zis instrucţiunea) de „smooth shading“. Aceasta oferă o netezire a gradienţilor print-o creştere vizuală (artificială) a numărului de trepte dintr-o culoare (standard – 4096 în loc de 256).
Din aceste scurte observaţii putem deduce imediat trei reguli care pot îmbunătăţi reproducerea gradienţilor: o lungime cât mai mică a acestora, o gamă cât mai mare de trepte de culoare conținute (ideal între 0 și 100%) şi folosirea, dacă interpretorul/RIP-ul avut la dispoziţie ne permite, a facilităţilor PostScript Level 3. O scurtă observaţie: faptul că dispunem de un printer PS Level 3 nu implică folosirea în mod automat a facilităţilor oferite de acesta. Cu alte cuvinte, echipamentul de tipărire „înţelege“ setul de instrucţiuni Level 3, însă doar dacă acestea sunt prezente în fișierul postscript care îi este livrat. Deci, în momentul printării dintr-o aplicaţie grafică, trebuie să alegem corect atât capacităţile utilajului de tipar, cât şi pe cele ale standardului utilizat – în speţă postscript (vezi figura 4). De exemplu, câmpul „Conform to DSC“ impune aplicaţiei grafice utilizate formatarea documentului trimis la echipamentul de printare conform regulilor standard postscript – cum ar fi, de exemplu, limitarea unei linii din fişier la cel mult 256 de caractere pe rând.
Pe lângă cele menţionate anterior, mai putem folosi încă o tehnică ce dă rezultate bune în cazul echipamentelor cu toner: convertirea gradienţilor în imagini (bitmap) apoi adăugarea de zgomot monocrom. (figura 5) Cu cât zgomotul adăugat este mai puternic, cu atât „defectele“ depunerii tonerului vor fi mai estompate. O valoare prea mare însă va avea un efect vizual neplăcut dublat totodată şi de alterarea culorii originale. Se cuvine să facem o mică precizare și pentru cazul folosirii negrului „bogat”. Dacă pentru tiparul offset valorile uzuale pentru obținerea acestuia sunt 60% C + 40% M + 40% Y + 100% K (adică un total de 240%), în cazul printerelor cu toner se poate folosi, pentru același efect vizual, combinația 40% C + 20% M + 20% Y + 100% K = 180% sau chiar 50% C + 100% K. Utilizarea unei valori a MaxInkului cât mai mică are, pe lângă economia de toner aferentă, și avantajul unei grosimi mai mici a stratului de toner depus pe hârtie, deci o minimizare a efectului de crăpare a acestuia în cazul eventualelor operațiuni ulterioare de pliere sau biguire.
Din punct de vedere al suportului de tipărire, tehnologic şi constructiv, echipamentele pe bază de toner livrează rezultatele cele mai bune pentru tipurile de hârtie cu suprafaţa cât mai netedă şi cu o densitate a materialului cât mai constantă (acesta fiind unul dintre motivele pentru care hârtia destinată printerelor digitale este mai scumpă decât cea de tipar offset). În consecinţă, ori de câte ori este posibil, este recomandată evitarea hârtiei cu densitate sau grosime variabilă (reliefată, embossată) mai ales dacă atributul major urmărit într-o anumită lucrare este uniformitatea culorilor tipărite. (figura 6)
Un alt element de importanță majoră este reprezentat de modul de tratare a seturilor de caractere (fonturilor) folosite în documente. Din punct de vedere al eficienței, soluția optimă este neincluderea acestora în lucrări, dar numai dacă echivalentul lor există în memoria sau hard disk-ul imprimantei. În acest fel fișierele postscript rezultate au dimensiunea minimă, cu avantaje evidente asupra timpului de transmitere al acestora prin rețea la echipamentul de tipar. Această modalitate reprezintă echivalentul pentru fonturi a tehnicii OPI (Open Pre-press Interface) folosită în cazul imaginilor. În esență, OPI permite includerea, în procesul de paginare, a imaginilor la o rezoluție mică (cu scopul de a micșora mărimea și a crește rapiditatea manevrării documentelor complexe), urmând ca în etapa finală de printare acestea să fie înlocuite automat cu bitmap-urile de rezoluție corectă. Deși neincluderea în document a fonturilor este o soluție eficientă, este totuși recomandabil a fi evitată. Este mai bine să „livrăm” echipamentului toate datele necesare procesării chiar dacă acest lucru se face în detrimentul vitezei.
Există două situații extreme dacă seturile de caractere nu sunt înglobate în fișierul postscript: fie acestea nu sunt disponibile în memoria printerului sau a RIP-ului aferent (și în acest caz apare ori o eroare de procesare, ori documentul este tipărit folosind caractere Courier) sau fontul se regăsește în imprimantă (sub același nume) însă conține caractere diferite (de exemplu alte diacritice). Să considerăm următorul exemplu: avem un document în care este folosită doar litera „A” din familia Arial Unicode. Dacă alegem să includem fontul, dimensiunea fișierului postscript va crește cu aproximativ 22 Mb! Dispunem însă de două metode de reducere a acestei valori: prima este aceea de a include sub-seturi din font (în exemplul nostru doar litera „A”) – situaţie disponibilă doar în cazul lanţurilor de procesare PDF, a doua fiind reprezentată de convertirea caracterelor în elemente grafice (outline – figura 7). Această ultimă metodă este de preferat din punct de vedere al dimensiunii cu rezerva că textul din document devine needitabil, fapt care însă nu este deranjant deoarece ne aflăm în etapa finală de printare.
În încheiere, simțim nevoia de a menționa și anumite setări corecte pentru situația folosirii unui lanț de procesare PDF. La convertirea documentelor în PDF trebuie ales standardul specific industriei grafice, anume PDF/X cu subtipurile de preferat 1a, 3 sau chiar 4, respectiv 5 în cazul în care aplicația grafică sau convertorul avut la dispoziție ne permite. (figura 8) Dacă dorim să beneficiem de avantajele oferite de OPI, atunci standardul spre care trebuie să ne orientăm este PDF/X-2. Fără a intra în detalii, nefiind acesta scopul prezentului articol, mai afirmăm doar că oricare dintre variantele PDF/X am folosi, dispunem atât de avantajele și constrângerile specifice (includerea fonturilor în document, specificarea trappingului, definirea profilelor de culoare), precum și de restricțiile aferente (elemente multimedia, acțiuni Java, adnotări etc.). Iată așadar doar câteva dintre reperele ce trebuie luate în considerare pentru a obține un maxim calitativ în cazul tiparului digital folosind echipamente pe bază de toner. Multe dintre acestea pot fi însă utilizate și pentru alte tehnologii de printare, concluzia finală fiind aceea că printr-un design adecvat al documentelor pot fi evitate multe dintre eventualele probleme legate de capacitățile constructive ale utilajelor de tipar disponibile.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print
