Default

Avem nevoie de legătorii independente…

• Bookmarks: 5725


Ungur prin genom şi român prin vocaţie, Karoly Racz a lăsat Clujul pentru Bucureşti, dar şi Budapesta, unde s-a făcut inginer de poligafie, pentru România. Le-ar lăsa pe toate pentru un vârf de munte dacă n-ar avea de reprezentat pe piaţa locală branduri precum Koenig & Bauer, MBO, Kolbus sau Petratto. Bun orator şi mare povestitor în ale tipografiei, Korci, aşa cum îi spun prietenii, te face să pierzi trenul sau avionul dacă-l laşi să stăruie prea mult în discuţii despre poligrafie. Se ştie că pentru prieteni este bine să-ţi faci timp măcar odată pe an, şi pentru că numai acum nu-i Crăciunul, m-am grăbit să-i smulg şi lui Korci vreo oră de dialog neconvenţional. Cafeaua bună şi atmosfera relaxantă a biroului său ne-a ajutat să vă oferim următorul interviu.


Print Magazin: Korci, încep printr-o întrebare tehnică la care românii îmi răspund în engleză… Cum ar traduce în limba română, un inginer de poligrafie ungur, termenul „collator”?
Karoly Racz: Maşină de adunat.

P.M.: Te-am întrebat nu pentru aş fi vrut să te tachinez „etnic”, eram sigur că ştii, ci pentru că mă obsedează o sumedenie de termeni tehnci preluaţi fără discernământ din engleză deşi există corespondent în limba română. Trist este faptul că acest limbaj păsăresc este folosit chiar de personalul tehnic al tipografiilor şi al furnizorilor de echipamente de poligrafie. Ca să nu mai pomenesc de invenţiile neaoşe, cum ar fi expresia „lac zonal” în loc de lăcuire selectivă văzută pe site-ul unei tipografii din oraş.
K.R.: N-avem terminologie pentru multe cuvinte tehnice care au apărut relativ recent şi în limba engleză ca şi în altele, iar terminologia tehnică deja existentă în limba română a fost dată uitării. Este adevărat că se folosesc multe aiureli… Fiecare îşi face propriul jargon după cum îl taie capul atât timp cât nu există un dicţionar oficial.

P.M.: Cine ar trebui să facă acest dicţionar al industriei grafice? K.R.: Academia Română. Însă acest lucru nu se va întâmpla dacă nu există iniţiativă din partea unei asociaţii profesionale. Trebuie să existe un nucleu din partea industriei grafice care să vină cu propuneri. Nu avem o terminologie şi sună aiurea să folosim cuvinte inventate sau adaptate după urechea fiecăruia. P.M.: Hai să vorbim despre lucruri serioase…
K.R.: Înainte să apuci să-mi pui următoarea întrebare vreau să pun în discuţie un lucru nu foarte fericit. Avem o problemă în industria noastră poligrafică. Am pierdut un tren şi nu ştiu dacă o să-l mai prindem pe celălalt…

P.M.: Un tren personal?
K.R.: Eu zic că unul rapid. Dacă ne uităm la ţările care au aderat la Comunitatea Europeană în anul 2004, acestea au făcut în 2006 şi 2007 investiţii serioase în industria poligrafică şi nu numai. Vorbim de ţările central-europene precum Ungaria, Cehia sau Polonia. În acea perioadă situaţia economică era destul de bună, cel puţin la nivel european, se puteau face afaceri fără probleme, iar aceste ţări au avut acces la fonduri europene pentru investiţii într-un moment în care noi nu aveam. În 2007, când am aderat, am început să ne frecăm mâinile şi trebuia să prindem trenul nostru care pleca în 2009. Dacă luăm în calcul perioada de care au avut nevoie ţările amintite pentru a accesa aceste fonduri, am văzut că este vorba de un an şi jumătate de la data aderării.

P.M.: Aceste ţări au beneficiat de investiţii în industria tipografică cu mult înainte de aderare, cel puţin din partea capitalului privat.
K.R.: Eu am fost în tipografiile din aceste ţări şi înainte de aderare. Aveau mai mult decât aveam noi la momentul aderării, însă nici noi nu stăm chiar aşa de rău, mai ales că tot ceea ce s-a făcut în România este realizat prin fonduri proprii, pe baza capitalului privat, şi nu cu fonduri europene. În fine… Noi aşteptam ca în 2009 să înceapă să lucreze comisiile care dau aceste bugete de fonduri europene pentru ca tipografiile să le poată accesa şi numai ce a venit criza economică peste noi şi s-a oprit totul. Chiar şi cei care deja primiseră aprobare pentru aceste fonduri n-au mai putut să le acceseze. Problemele de care ne-am lovit foarte mult au fost proiectele care au început anul trecut când rata de schimb a € era la nivelul de 3,5 lei. Toate aceste fonduri europene erau calculate la vremea aceea în lei, iar acum, când rata de schimb pentru 1 € a ajuns la 4,3 lei, diferenţa de curs valutar este foarte mare. Având în vedere acest aspect critic, este imposibil să te mai încadrezi în preţul estimat anterior pentru că diferenţa de curs valutar adaugă automat la oferta iniţială un procent de 20 – 25%. Iar în această situaţie lucrurile se opresc pentru că aceste fonduri nu au o flexibilitate care să le permită să fie modificate permanent în funcţie de condiţiile economice ulterioare aprobării. Chiar şi în condiţii de criză economică nu cred să existe vreun furnizor dispus să facă asemenea reduceri, de peste 20%, pentru a se încadra în bugetul alocat anterior.

P.M.: Nu ne putem raporta permanent la aceste fonduri europene. Eu cred că multe dintre tipografiile locale au avut şansa să facă un profit rotunjor timp de mai mulţi ani şi ar fi fost firesc, aşa cum se întâmplă într-o economie normală, să reinvestească aceste sume pentru tehnologizare sau pentru perfecţionarea personalului. Din păcate, mulţi patroni au ales alte destinaţii pentru acest profit, iar acest lucru se vede. Crezi că greşesc?…
K.R.: În anii ’90, tipografiile aduceau beneficii foarte frumoase. Cu tehnologie rămasă în urmă, vai de capul ei, s-au făcut bani mulţi. Nimeni nu s-a gândit la ce ne va rezerva viitorul, iar după aderare, odată cu deschiderea pieţelor, realitatea ne-a prins pe picior greşit deoarece raportul de forţe este inegal între aceşti producători locali şi competitorii europeni. Iar aceştia nu sunt puţini, pentru că aici vorbim de toate industriile poligrafice din Europa care au acces nestingherit la piaţa românească. De aceea 40% din cărţile care se vând în România sunt făcute afară. Nu doar în China, aşa cum ar crede mulţi – o mare parte din ele este făcută în Ungaria, Cehia şi chiar în Bulgaria. Chiar am vizitat o tipografie din Bulgaria şi făceau cărţi pentru România.

P.M.: Mai facem şi noi pentru alţii. Păcat că procentul este insuficent…
K.R.: Este adevărat, însă faptul că un procent de 40% din cărţile româneşti este produs în afară mi se pare prea mult.

P.M.: Vorbind de carte trebuie să ne aducem aminte că editurile, mai ales editurile care aveau propriile tipografii, au făcut mulţi bani pe tot parcursul anilor ’90 tipărind pe rupte cărţi pe o hârtie mai proastă decât cea de ziar. Şi se vindea… Revin la obsesia mea cu profitul reinvestit. De ce nu s-au făcut investiţii în producţia de carte dacă afacerile mergeau foarte bine?
K.R.: În anii ’90 cărţile se vindeau mai bine decât acum, în special literatura străină, de toate genurile. Exista probabil o „foame” mai mare generată de lipsa de care am suferit în perioada comunistă. Iar acum oferta este cu mult mai diversificată la fel ca şi calitatea cărţilor. Problema noastră este lipsa investiţiilor serioase pe partea de legătorie.

P.M.: Sunt de acord cu tot ce-mi spui, însă insist cu întrebarea. De ce crezi că nu s-au făcut aceste investiţii în echipamente performante de legătorie?
K.R.: Mulţi nici nu prea ştiu cum se face legătoria de carte, în acceptul industrial. Parţial şi pentru că nici nu am prea avut tradiţie în legătoria de carte şi în acest tip de afacere. Au fost puţine centre în ţară în care se făcea legătorie de carte, în special în Bucureşti, Cluj sau Iaşi… Legătorie în România, la nivelul la care ne referim, avem în Bucureşti – în rest pás… Deci, dacă vreau să fac o carte legată, în mod industrial, trebuie să o fac neapărat în Bucureşti pentru că altfel nu o pot face decât manual, hai să-i spunem semi-industrial.

P.M.: Dacă o produci pe o linie automată, de ce este mai scump decât afară?
K.R.: Nu iese mai scump decât afară, cel puţin din punct de vedere al legătoriei. Dacă ai aceeaşi tehnologie folosită şi de cei din afara ţării nu are de ce să iasă mai scump. Poate că îţi calculezi greşit costurile… Asta este altceva, iar organizarea este o altă mare problemă aici.

P.M.: De ce o mare editură ar prefera să producă cărţi afară şi nu aici? Ştiu câteva edituri care preferă să-şi producă titlurile afară.
K.R.: Probabil că nu au încredere că aici se pot face calitativ şi la timp. P.M.: Sau este vorba de alte costuri, precum hârtia şi tiparul, mai mari decât afară? K.R.: Poate fi vorba şi de aceste cauze, şi atunci automat ajungi la costuri ceva mai mari. Strict legat de partea de legătorie îţi dau ca exemplu o linie automată de carte legată de 30 de cicluri pe minut. În Ungaria sunt vreo cinci, iar în România nu este niciuna. Vorbesc de o linie completă de legătorie.

P.M.: Ar fi fost un efort investiţional prea mare pentru o tipografie locală care face carte?
K.R.: Aproximativ un milion de €… Ţi se pare mult? Nu este scump dacă compari cu faptul că există tipografii care au cumpărat acum doi ani maşini de tipar offset în format 50/70 cu aproape 1,5 milioane de €… Asta este foarte scump – în măsura în care nu vorbim de cine ştie ce maşină de tipar sofisticată sau de format mare. Ştiu că era vorba parcă de o presă de tipar în cinci grupuri de imprimare plus lac. Dacă judeci corect, este aiurea să plăteşti atât de mult pentru un echipament de imprimare plană 50/70 decât pentru o linie de carte automată, cu randament foarte ridicat. În plus, faţă de aceste aceste linii automate de 30 de cicluri pe oră în afară mai există şi linii de 60 de cicluri pe oră care se pretează pentru tirajele foarte mari. Dar noi nu avem. Există în Bucureşti trei firme care pot să facă dintre care niciuna nu este foarte interesată să facă pentru piaţa internă. Două lucrează aproape numai pentru export, iar una lucrează, cum s-ar spune, în regim propriu, la jumătate din capacitate. Cam la asta se rezumă legătoria mecanizată, bine pusă la punct tehnologic. Dar nici în cazul lor nu avem de-a face cu o linie completă  – în care, ca la abator, să bagi carnea şi săţi iasă pe cealaltă parte cârnaţii… Adică să bagi colile şi să-ţi iasă cartea… Iar aceste linii fracţionate, fară automatizare completă, pot adăuga procente în plus la preţul final al cărţii. Să ştii că preţul ăsta pe care ţi l-am spus mai devreme nu este mare deloc versus randament. Interesant este că pentru aceste linii de legătorie automată se interesează firme mici care nu au puterea de a face o investiţie de un milion de €. Însă sunt foarte multe edituri care ar putea să facă acestă investiţie fără nicio problemă. În acelaşi timp trebuie să-ţi spun un lucru la fel de interesant şi anume că suntem, cred, singura ţară din Europa care nu are o legătorie independentă. Oriunde în lume există acest gen de structuri specializate doar pe servicii de legătorie, fără să imprime. Şi aici intervin beneficiile, pentru că în secunda în care te specializezi îţi poţi gestiona foarte bine costurile.

P.M.: Asta este valabil nu numai pe legătorie, ci şi pe alte tipuri de finisare…
K.R.: Şi pentru finisare există companii specializate, chiar şi la noi. Însă în cazul finisării nu mai sunt probleme atât de mari, şi aici mă refer la faptul că nu trebuie să faci investiţii atât de mari. Tipografiile îşi pot permite să achiziţioneze fară eforturi foarte mari o maşină de fălţuit, o maşină de pliat/lipit sau una pentru lăcuire selectivă. Ar fi benefic pentru toată lumea dacă ar exista o legătorie independentă. P.M.: Multe tipografii au băgat bani în maşinuţe de broşat, în parte second-hand. La un moment dat chiar devenise o modă… K.R.: Ai spus bine „maşinuţe” de broşat pentru că nici măcar nu le putem spune maşini. Dacă vorbim de linii de broşat atunci ne referim la maşini care pot produce de la 6.000 de exemplare pe oră în sus. Există câteva în ţară folosite în special pentru reviste iar separat, numai pentru a face carte, sunt vreo două. Susţin însă ideea enunţată mai înainte că ar trebui să apară şi în România legătorii independente, cel puţin câte una în fiecare zonă geografică.

P.M.: Am o întrebare care mă frământă de ceva vreme legată de nivelul înalt de automatizare la care au ajuns maşinile de tipar şi multe dintre cele de legătorie şi finisare. Te întreb şi datorită faptului că eşti reprezentant al Koenig & Bauer ce are multe inovaţii în automatizarea maşinilor de tipar. Dacă maşina face tot, cine va mai lucra în tipografie?
K.R.: Ajutoarele…

P.M.: Sună vizionar, dar trebuie să ne gândim şi la faptul că industria asta „înghiţea” mulţi oameni…
K.R.: Orice industrie înghiţea acum 20 de ani mulţi oameni. Datorită investiţiilor făcute în ultimii ani în tehnologie, trendul a fost să se reducă numărul de angajaţi. Am vizitat împreună o tipografie în Germania unde am văzut vreo 15 maşini de tipar în producţie, numai KBA-uri cei drept. Ne-au spus că au un singur maşinist, restul pe care i-ai văzut erau ajutoare… Tocmai asta este ideea: omul în sine este subiectiv. Nu te poţi încrede în totalitate într-un om care este subiectiv, este influenţat de starea afectivă sau de oboseală.

P.M.: Nu crezi că ajungem la o problemă mai gravă în secunda în care maşinile devin roboţi, au un super randament dar în acelaşi timp lucrările se împuţinează şi volumele scad?
K.R.: Piaţa de print se schimbă odată cu societatea. Cei care nu ţin pasul cu toate aceste schimbări din ultimii ani vor închide. Industrializarea asta este un pas cert, vrem sau nu vrem. În acelaşi timp, toată lumea vrea să acapereze o cotă de piaţă cât mai mare, iar oamenii cu viziune de obicei reuşesc acest lucru. Legat de fragmentarea pieţei pot spune că automatizarea este soluţia perfectă ajutându-ne să schimbăm un „job” mult mai repede, putem să avem pierderi mult mai mici etc. Automatizarea reduce influenţa omului în procesul de producţie, scade şi creşte controlul asupra tuturor parametrilor de proces fiind la nivel de obiectivitate. Însă să ştii că aceste automatizări nu sunt avantajoase pentru tirajele mari, ci tocmai pentru cele mici pentru că, în cazul primelor, odată ce ai pus plăcile pe maşină, şi hârtia şi ai reglat imprimarea, mergi ca pe autostradă fără să te mai tot opreşti. Când ai lucrări mici şi multe, contează timpul necesar schimbării plăcilor sau al reglării şi controlului imprimării.

P.M.: Digitalul a avansat foarte mult în ultimul timp. Este o ameninţare pentru domeniul offsetului?
K.R.: Este adevărat. Peste 10 – 15 ani vom putea vedea maşini de tipar convenţional cu cerneluire digitală… Vor fi probabil echipamente hibride. Acum fiecare îşi are locul lui în piaţă, însă trebuie să recunoaştem că digitalul câştigă din ce în ce mai mult teren. Pe de altă parte, hai să ne uităm la construcţia unei maşini digitale: nu prea arată a echipament făcut pentru folosirea în producţia industrială. Nici substraturile imprimabile nu stau pe loc şi evoluţia noilor materiale, cum ar fi hârtia electronică, va produce schimbări radicale în ceea ce numim univers tipografic.

P.M.: O întrebare finală. Korci, ce-ai alege, Clujul sau Bucureştiul?
K.R.: Mai bine un vârf de munte.

Similar Posts:

5 recommended
comments icon0 comments
0 notes
725 views
bookmark icon

Write a comment...