400O întrebare la care oricui i-ar fi greu să răspundă. Fabricanții de mașini poligrafice și cei din industria hârtiei susțin că viitorul arată luminos pentru industria tipografică. Stând cu un ochi pe scăderea volumelor și cu celălalt pe tendința clienților de a cere un preț tot mai mic, imprimatorii au însă motive să fie îngrijorați pentru ziua de mâine. Și totuși, industria merge târâș-grăpiș înainte chiar dacă, după lectura articolului de mai jos, vă veți da seama că i-ar putea fi mult mai bine, cel puțin celei din România.
Foto: Timi Șlicaru
Despre cum se vede viitorul industriei tipografice am ales să aflăm și o altă părere, zic eu una mai obiectivă decât a fabricanților sau tipografilor. Așadar, vă oferim ocazia de a privi viitorul, dar și prezentul industriei prin filtrul unui expert care reprezintă România în TC130, comitetul tehnic de standardizare pentru tehnologia grafică ce funcționează pe lângă ISO, nimeni altul decât Dorin Pițigoi, președintele comitetului tehnic corespondent din România, ASRO/CT382.
Dată fiind modestia domnului Dorin Pițigoi, voi evita să spun prea mare lucru, mai ales că este unic în industria de profil locală despre care cu onor scriu. Expert în culoare, Partener Calificat FOGRA PSO și Expert Certificat UGRA și X-Rite, consultant de succes al primelor acreditări PSO pentru trei tipografii din România (Infopress, EDS România și Best Print Service) etc. etc…
De altfel, la momentul în care lucrez acest material, Dorin Pițigoi reprezintă România la întâlnirea bianuală a CT130, tocmai în Indonezia, alături de cei mai buni experți mondiali din domeniul tehnologiei grafice. Un lucru care ar trebui să ne onoreze în mod deosebit, mai ales dacă aducem în discuție eforturile financiare uriașe pe care Dorin și susținătorii săi le-au făcut pentru a fi prezent la acest eveniment de lucru – însă despre asta vom vorbi cu altă ocazie.
Dialogul de mai jos cu Dorin Pițigoi este doar un prim articol despre ce-i rezervă viitorul industriei tipografice, alte personalități ale domeniului urmând să fie invitate să discute cu „Print Magazin” pe această temă.
Dorin Pițigoi Foto: Titi Amzăr
Dorin, „trăim în miezul unui ev aprins” – cum ar spune Nicolae Labiș. Faci parte dintre puținii norocoși – dacă pot spune așa – care ascultă din interior și din exterior pulsul industriei grafice. Înainte de a te întreba despre viitor, aș dori să vorbim despre prezent. Cum vezi prin obiectivul propriei activități realitatea industriei locale?
Dorin Pițigoi: Ca imagine de ansamblu, nu se întâmplă chiar cum ai gândit. Pentru că este evident că industria, cel puțin cea din România, merge înainte așa cum este. Faptul că reușești să ajungi la coarda sensibilă a cuiva care are o afacere și poate a avut niște experiențe neplăcute sau poate are niște parteneri noi care îi cer ceva. Și atunci se gândește „ce ar fi”. Altfel, discuțiile se rezumă întotdeauna la „costă prea mult să facem, costă prea mult să întreținem. Clienții nu ne plătesc bani în plus pentru chestia asta”. Și ajungi atunci să îți dai seama că în industria grafică nu te mai poți îmbogăți tu ca expert sau furnizor de know-how și tehnologie. Asta este realitatea. Nu vorbim aici doar de tehnologia offset, cea mai răspândită în România, ci și despre domeniile emergente, despre tehnologii vechi care s-au revitalizat – cum este serigrafia – sau tehnologii evolutive, cum este cea digitală. Tu gândește-te că sunt o grămadă de sisteme digitale în piață – cum sunt sistemele high-end de la HP; sistemele normale, cum sunt cele de la MGI, Konica Minolta sau Xerox. Teoretic, acolo lucrurile sunt mult mai simple. Dar dacă tu trimiți azi în București un document la mai mulți furnizori de tipar digital, ești conștient că o să obții tot atâtea reprezentări.
Bine, dar acolo nu ar trebui să fie lucrurile mult mai simple, să se ajungă la un numitor comun? Din punctul meu de vedere ar fi o urgență în primul rând pe segmentul digital, unde nu ai atâtea variabile precum ai în offset.
Procesul e proces. Înțelegi? Variabilele ar fi care? Acum digitalul are un avantaj – distanța de la biți până la reprezentarea lor pe suportul de tipar este mai scurtă. Dar în principiu este tot un proces. Corect, este mai ușor de controlat, însă tu ca tipograf trebuie să ai o mentalitate care să te forțeze, într-un fel sau altul, să faci ceva în direcția controlului calității. Și eu pot să spun că sunt pictor, în sensul în care calitățile mele de desenator sunt la nivelul clasei a treia. Colorez cu copiii mei, facem căsuțe, ghiocei – nu e mare diferență între ce desenează ei și ce desenez eu. Problema este că atunci când ai un business care trebuie să producă fără bătăi de cap un anumit tip de produs, trebuie să te implici totuși în această direcție. Și tocmai pentru că în digital lucrurile sunt mai simple, toți ar trebui să fie interesați să livreze un produs mult mai bun decât pot cei din tiparul clasic. Or, presiunea asta nu există în digital. Și nu că nu există în tiparul digital, vorbim și de imprimarea în format lat, de interior sau exterior, unde este exact aceeași mentalitate. Oamenii în continuare spun: „Modific eu fișierul în Photoshop, fac 20 de probe, văd pe care mi-l aprobă și dau drumul la campanie”. Deci problemele sunt clare. În plus, ai educația celor care cumpără tiparul, indiferent în ce formă este el.
N-ar trebui să înceapă această „revoluție” tocmai de la clientul final?
Cumva, de acolo ar trebui să înceapă. Pentru că presiunea asupra furnizorilor de tipar este dată de ce le cer clienții lor. Numai că, deocamdată, tot ce le cer clienții este un singur lucru: un preț cât mai mic. Și atâta vreme cât un client nu are o suficientă educație încât să-i ceară furnizorului de tipar un anumit nivel de calitate, acesta nu se va sensibiliza niciodată la chestia asta. Și atunci, orice eveniment de promovare ai face și oricâte activități de genul comitetului nostru tehnic vei susține, se vor uita la tine ca la piticul din grădină. E bine să-l știi că e acolo, dar nu are o utilitate practică la sfârșitul zilei. Este doar o decorație.
Dar de ce nu se pot întâmpla lucrurile precum în alte industrii? Vorbim totuși de un domeniu industrial unde, ca și în alte industrii, ești obligat să respecți niște standarde.
Am ascultat o prezentare foarte interesantă la ISO. La întâlnirea de la TC130 (n.r. Comitetul Tehnic pentru tehnologie grafică ce funcționează pe lângă ISO) a venit o persoană care se ocupă de conformance asessment (n.r. evaluarea conformității), deci unul dintre oamenii care au lucrat pentru unul din „gardienii” ISO, cei care supraveghează practic standardele. Și realitatea este următoarea: dorința de a implementa standarde este direct legată de riscul respectivei industrii. Industria aeronautică are standardele ei, care sunt mai rigide ca standardele ISO. Industria medicamentelor la fel. În tipar care e riscul? În afara faptului că există o interacțiune limitată între ambalaje și produsele alimentare, riscul pentru populație este în rest zero. Și atunci, dorința de a implementa standarde rămâne doar o necesitate dată de ceea ce îți cer clienții. Dacă piața nu are educația necesară pentru a stabili totuși un nivel minim de calitate, tu, de amorul artei sau pentru prestigiul tău personal ca tipograf, n-o să te apuci să investești și n-o să te apuci să instruiești personal… Să implementezi un sistem de calitate este o etapă. Întreținerea lui ca atare este o altă etapă. Fiecare dintre ele are costuri asociate care, în momentul actual, sunt umbrite de acest război al prețurilor produsului pe care tipografii vor să-l vândă. Optimizarea costurilor ține clar doar de reducerea costurilor cu materia primă. Materiale cât mai ieftine, însemnând orice pot să folosească.
Cu atât mai mult, nu este reducerea costurilor unul dintre scopurile implementării standardelor de proces?
Da, însă managerii din industrie, cu rare excepții, nu văd imediat beneficiile acestor standarde. Implementarea standardului are un cost, după care trebuie să îl întreții. Trebuie să te gândești pe termen lung ce faci în direcți asta, nu? Pentru că trebuie să ai oameni care să răspundă în organizație de munca lor. Or, dacă nu ai în organizație cultura asta, ci doar un manager care dă de pământ cu toată lumea, fără să existe o ierarhie și niște reguli clar stabilite, eu nu pot să-i implementez un astfel de sistem. Știi foarte bine că de 15 ani de zile s-a inventat ISO 9001 în România. Regăsești această implementare în viața ta de zi cu zi? Ți se pare că interacțiunea cu publicul a companiilor care afișează mândre logoul de certificare ISO 9001 este mai bună?
Statistic, România este membră în atâtea comitete ISO că depășim țări mult mai puternice. Însă această prezență este modică, pentru că nu regăsești nici un standard aplicat în viața ta de zi cu zi – de când te dai jos din pat și ieși pe stradă, îți duci copilul la grădiniță, te duci la lucru și până când îți faci cumpărăturile.
Apropos, când a apărut primul standard de proces ISO 12647?
Primele standarde de control de calitate și de proces ISO 12674 au fost emise în 1996. Exact în anul în care m-am apucat de chestia asta. Iar din ’96 până în 2004 nu s-a întâmplat nimic. Deci au scos un standard înghețat pentru 8 ani de zile.
De ce acest decalaj?
Vorbim de un efort foarte mare. Atunci erau 16 experți în TC130, acum sunt peste o sută. Și nici unul nu este angajat să lucreze la aceste standarde, toți participând voluntar, ca și cei din comitetul nostru de standardizare. Plus că industria nu a cerut treaba asta. Există o dinamică. Regulile ISO spun că trebuie să revizuiești fiecare standard la trei sau patru ani de zile – sunt niște revizii obligatorii. Dar presiunea, din partea industriei de data asta, este cu totul alta față de acum 15 ani. Industria, în marea ei masă, cere „guidance”, pentru că oamenii au într-adevăr probleme. Nu mai vorbim doar de a pune cerneala pe hârtie, ci de mult mai multe aspecte.
Vorbim de imprimatori sau de producătorii de echipamente?
Nu, vorbim de toți. Există o adevărată sinergie în toată treaba asta. De la cel care creează conținutul grafic și cel care produce echipamentele și soluțiile care să tipărească până la producător etc. Este o relație clară în treaba asta, dar acum nu doar ei sunt parte a acestui proces, ci și clientul final. Pentru că, acum, același produs trebuie să fie și tipărit și să fie digital, ajungând pe un iPad, de exemplu. Tu nu poți să creezi conținut diferit pentru fiecare platformă în sine. De la recipientul clasic – coală de hârtie – la cel modern – tabletă.
Am un alt exemplu. Nu știu cum o să arate signalistica outdoor, dar ceea ce știu în acest moment este că o mare parte din panotaj este preluat de displayurile digitale. Deși sunt puține în România, în Europa sunt peste 20 de milioane de displayuri funcționale – de la cele de un metru și ceva și terminând cu megaliți de metri pe metri. Ce faci cu toate astea, pentru că ai nevoie, totuși, de standarde? Cum afișezi culorile, cum le corectezi?
Aici deschidem automat cutia Pandorei. Pot arăta toate la fel?
Toate trebuie să fie similare cromatic. Pentru că cromaticul este cel ce îți dă ție o sensibilitate în a alege ceva. Când te duci și vezi un raft plin de produse similare, întotdeauna ochii îți vor sări pe cel mai colorat produs – fie că este de prost gust sau de bun-simț. Întotdeauna va exista o chestie interesantă care te va atrage. Ca atare, contează enorm cât de bine poți să reproduci consistent aceeași culoare. Vorbim de toleranțe foarte strânse, iar industria tipografică de afară are chestia asta.
Nu este puțin cam pretențios? Mulți clamează că sunt diferențe care nu contează.
Diferențe vor fi întotdeauna, dar până la urmă acestea nu pot fi prea mari. Pentru că diferențele prea mari supără atât clientul, cât și consumatorul tipărit. Și fiecare dintre ei pune o presiune pe capul tău. Plus că există o grămadă de tehnologii noi care vor fi lansate, probabil, la drupa. Mulți vorbesc deja despre ele, altele vor fi surpriză.
Pentru că tot ai adus vorba de drupa – la târgul de anul acesta va exista o avalanșă de echipamente industriale de tipar digital, inclusiv fabricanții de utilaje offset anunțând câteva produse pentru acest segment. Ce vor face imprimatorii cu aceste sisteme în contextul în care nu există un standard pentru aceste procese digitale?
Este un sector în care presiunea este foarte mare. Deja standardul care se va ocupa de tot acest domeniu, ISO 15311, este în pregătire. Până acum, industria nu a avut un standard. Prin analogie, prin sistemul ICC, prin alte modalități tehnologice, se folosea ISO 12647, dar este impropriu să folosești un standard creat pentru o tehnologie clasică pentru tehnologiile digitale. Sunt diferențe clare. Și atunci industria a spus: „Nu, avem nevoie de niște lucruri noi”. Așa a apărut ISO 15311, care este în lucru.
Foto: Titi Amzăr
Va reuși ISO 15311 să aducă pacea în domeniul tiparului digital?
Neîndoielnic că standardul, pe care eu l-am parcurs, are multe lucruri pe care deja industria le folosește și începem să avem niște toleranțe definite pentru diferite aspecte. E primul standard prin care începem să controlăm lucruri pe care nu le-am controlat niciodată. Realitatea este asta: tu dacă ai o duză inkjet sau mai multe defecte și continui să imprimi așa, calitatea tiparului este proastă. Și pentru prima oară, industria a început să definească ce înseamnă erorile de tipar digital. Defecte care sunt specifice acestor tehnologii și care trebuie măsurate într-un fel sau altul. Tocmai pentru că trebuie definit un nivel minim de calitate. Asta este o chestie clară.
Problema e că o industrie care ani de zile nu a făcut nici un efort în această direcție și în toate planurile sale de dezvoltare au fost doar echipamente de tipar, de finisare – de producție de orice fel -, și nimic legat de know-how, de tehnologie, de instruire, de metrologie, de implementare de standarde, normal că atunci când vrei să o faci prima oară investiția ta e mare. Asta încerc să le explic managerilor. Vă sperie costul, dar costul este unul condensat, pe care business-ul vostru trebuie să îl înghită acum. Nu l-ați creat treptat, în cinci ani de zile, în șase ani de zile sau zece ani de zile cât are business-ul vostru.
Crezi că s-a produs o deprofesionalizare a industriei în ultimii 20 de ani?
Nu sunt eu în măsură să comentez asta.
Spun deprofesionalizare având în vedere că vechea generație din industria poligrafică românească era obișnuită să lucreze după manuale și după standarde – acele vechi STAS-uri care în anii ’70 corespundeau de cele mai multe ori cu standardele emise de DIN și ulterior de ISO. De aproape 40 de ani, România nu are un învățământ superior dedicat poligrafiei.
Da, și asta se vede în moștenirea STAS-urilor pe care noi o avem acum în patrimoniul Comitetului Tehnic de Standardizare. Dacă te uiți peste STAS-urile tipografice, se vede clar că există o corespondență între ele și standardele ISO de la momentul respectiv. Cine s-a ocupat de ele nu le-a făcut din burtă.
În România avem o problemă majoră, și când spui deprofesionalizare, n-ai nici o referință – pur și simplu nu există. E un domeniu care este autodidact. Statistic, dacă tu faci un studiu mâine să vezi cine lucrează în acest domeniu, o să găsești niște lucruri care definesc clar modul atât în care se face producția și în care se definește calitatea. Nu poți să compari România nici măcar cu Ungaria, o țară care are un institut funcțional și care produce oameni competenți. Din câte știu, singurii ingineri tipografi din țara asta din generația nouă sunt oamenii de la Infopress, deci din zona maghiară, care au făcut școala la Budapesta și care s-au răspândit și în alte tipografii.
Este surprinzător că într-o industrie tipografică aproape 100% privată, cum este cea românească, interesul pentru aceste chestiuni critice este foarte scăzut. Deci vorbim exact de același lucru. Dacă industria nu conștientizează aceste chestiuni ca pe o necesitate, n-o să ai niciodată un institut de învățământ care să producă specialiști. Iar chestia asta nu funcționează numai pentru o nișă, cum sunt managementul de culoare și controlul de calitate, funcționează pentru toate aspectele industriei. Cât timp nu există pârghii care să ghideze industria noastră din punct de vedere funcțional, lucrurile nu se vor schimba.
Noile generații de prese digitale – indiferent de tehnologia folosită – au ajuns la un nivel evolutiv în care versiunile de bază, în multe cazuri, sunt dotate cu un spectrofotometru și cu un sistem avansat pentru managementul culorii… Va ajuta acest lucru industria să ajungă la un numitor comun?
Da și nu. Un instrument rămâne un instrument. Că vine inclus în imprimantă la pachet sau îl cumperi separat, tot așa de bine poate să stea nefolosit…
Dorin, de fapt, de ce are nevoie industria actuală?
Are nevoie de know-how și de personal calificat – calificat în sensul în care dacă ai un director de producție, acesta trebuie să aibă chiar și responsabilități legate de controlul de calitate. Iar controlul de calitate trebuie definit simplu. Pentru un produs tipărit ai tot felul de criterii. Unele țin de culoare, altele țin de finisare, altele țin de materia primă utilizată, altele țin de impactul lor asupra mediului etc. Sunt tot felul de aspecte pe care le pui într-o balanță și care până la urmă dau costul produsului.
Aceste aspecte de care pomenești nu sunt tocmai puține în contextul producției tipografice din ziua de azi.
Cerințele sunt din ce în ce mai mari și vor fi și mai mari. Azi începem să avem standarde pentru finisare – post-press. Începem să avem standarde care să măsoare amprenta de carbon a produsului tipărit. Sunt deja proiecte care rulează în Europa Occidentală, unde cumpărătorul produsului tipărit spune: „Cât costă în dioxid de carbon chestia asta?” și donează bani către diverse fonduri care plantează copaci în zone ale lumii care au fost defrișate.
Se va amplifica această presiune?
Ai o presiune cu mai multe componente. Există componenta tehnologică – trebuie să te retehnologizezi tot timpul, și atunci trebuie să dezvolți o afacere care să îți creeze în timp resursele, ca să te dezvolți tot timpul dacă vrei să rămâi în afacerea respectivă. Apoi ai o presiune legată de calitate. Pe măsură ce vrei să lucrezi pentru clienți care pot să aibă pretenții din ce în ce mai mari, trebuie să te adaptezi pretențiilor lor. După aceea ai o presiune ecologică. Nu mai poți produce în același mod ca acum 20 de ani – mă refer la materialul pe care îl folosești sau la resturile care rămân după producție etc. Toate aceste chestiuni se adună una peste alta și, din acest motiv, ideea în sine a standardizării este să facă pe de o parte viața mai ușoară, pe de altă parte să le dea numitor comun tuturor celor care stau la o masă și discută despre un produs – deoarece calitatea poți să o definești atât în interiorul unui proces de standardizare, dar și în exteriorul ei. Există situații, în special la ambalaje, unde cerințele pot să fie mult mai stringente decât standardele.
Există orgolii în TC130 care să încetinească ajungerea la același numitor comun?
În Comitetul Tehnic TC130 care funcționează pe lângă ISO nu sunt orgolii. În afară de cele regionale. Oamenii care sunt acolo se concentrează în speță pe problemele întâlnirii. Și faptul că lucrezi pentru un mare producător de echipamente sau altul nu înseamnă că sunt într-o competiție, ci în aceeași barcă – mai mult sau mai puțin.
Cu certitudine, însă știi cum interpretează românul, „ăia nu se duc acolo de pomană – fiecare trage pe spuza lui”…
Ce fac „ăia de acolo”, într-un fel sau altul, se va regăsi în tehnologiile pe care tu le vei cumpăra peste 4 sau 5 ani de zile. Există clar o corelare între modul în care se adaptează aceste tehnologii la standarde. Faptul că tu vrei să le implementezi și să le întreții, ăsta este alt subiect de discuție, dar uneltele au existat și vor exista întotdeauna. Și acum, dacă te duci într-o tipografie și vrei să vezi ce workflow au ei la CTP, de exemplu, workflow-ul la momentul în care a fost el creat, deci în anul în care a fost cumpărat CTP-ul, dacă n-a fost actualizat softul, softul răsfrânge cerințele de standardizare ale momentului respectiv. Vrei să le implementezi? Bine. Nu vrei – îi iarăși bine.
Cred că managerii tipografiilor nu se gândesc corect la acest subiect. Dânșii ar trebui să înțeleagă că dacă nu au investit nimic în această direcție este normal, momentul inițial este mai dureros, din multe puncte de vedere. Dar asta nu înseamnă că pe termen lung nu este benefic. Gândește-te în felul următor: implementezi sisteme de management de culoare pentru imprimare outdoor. În medie este un lucru pe care și eu, și clientul îl putem măsura relativ ușor. Ușor, dar într-un termen oarecare – consumul de cerneală. Impactul unui sistem de management de culoare bine pus la punct asupra lor, asupra unui astfel de business, poate să însemne oriunde între 15 și 25% economie de cerneală. Cu cât amâni momentul ăla, cu atât consumi același volum mare de cerneală.
Cerneala inkjet nu este deloc ieftină.
Da, dar acolo diferența este consumul a câteva sute de litri, care costă o căruță de bani. La offset consumi câteva tone sau sute de tone care chiar dacă costă mai puțin, în valoare absolută procentul va reprezenta ceva semnificativ. Un sistem de management de culoare și de control al calității are, clar, o componentă obiectivă, pe care o pot măsura, cum ar fi de exemplu reducerea consumului de cerneală, sau reducerea timpului de producție, crearea timpului suplimentar de producție, creșterea eficienței procesului. Pentru că, dacă nu poți trece cap-coadă un produs, de la conținutul grafic în format digital și până la echivalentul lui ca produs finit într-un mod lin, fără să ai probleme, fără să te întorci înapoi la etapa anterioară, fără să nu știi de unde îți vine o problemă, fără să trebuiască să găsești întotdeauna altă soluție – atunci lucrurile nu funcționează. Asta înseamnă standardizare și înseamnă proceduri. Cei care optează pentru ele au reacții în momentul în care se întâmplă ceva și au unelte pe care știu să le folosească, au rapoarte pe care le consultă și cu care își măsoară atât reacția lor și impactul lor asupra procesului, dar pot să evalueze și rezultatele procesului în sine.
Există un interes puternic din partea organizațiilor locale din diferite țări pentru a căpăta funcția de certificatori. Crezi că hegemonia FOGRA și UGRA se va diminua în viitor?
Ideea este simplă. Dacă te uiți statistic la numărul de companii certificate și îl compari cu industria tipografică, raportul e prost. Există câteva sute de companii acreditate acolo și câteva sute companii dincolo. Raportate la marea masă a industriei, e clar că aceste acreditări reprezintă un instrument de marketing și practic o recunoaștere de către terți că ceea ce tu spui că e conform cu respectivul standard este corect. Cât de mare va fi interesul ăsta e greu de spus.
Organizațiile regionale au preluat ideea din zbor – că până la urmă nu FOGRA a inventat roata, norma PSO existând dinaintea acreditării propriu zise. Inițial a fost doar un concept care ulterior s-a transformat într-un sistem de acreditare. Dar organizațiile naționale preiau chestia asta, și discuțiile sunt ample și complexe, pentru că lumea le spune certificări, dar de fapt termenul corect este acreditare. Ca să fie certificare, deja standardele trebuie să aibă un număr minim de factori care să fie definiți clar și care să spună că da, produsul este conform dacă respectă acest număr minim de factori. În revizia curentă a ISO 12647 este prima oară când se introduce chestia asta. Sunt niște discuții, dacă ar trebui să fie acolo, sau dacă ar trebui să avem un standard separat care să se ocupe conceptual de ceea ce înseamnă, să spunem, conformitatea cu un anumit proces. Pentru că subiectul este delicat. Deci tu definești acolo o serie de criterii, dar nu care sunt fie obligatorii, fie informative. Sau definești niște toleranțe. Sunt obligatorii pentru cât, că nu trebuie să uităm că vorbim de producția de zi cu zi. Ce înseamnă, de fapt, testul de PSO? Înseamnă că astăzi faci un număr de coli, 5.000 – 10.000 de coli, faci o eșantionare și trimiți 50 – 60 de exemplare la Fogra sau la Ugra, pe care ei le evaluează și dau un rezultat. Dar asta nu înseamnă că fiecare produs pe care tu îl scoți pe poarta fabricii este conform. Sistemul trebuie să aibă și o componentă de întreținere și de monitorizare – altfel, implementezi standardul de proces, faci acreditarea și, de fapt, nu dispui de modalitatea de a-i garanta clientului tău că fiecare produs al tău este conform.
Asta se aplică nu doar pentru tehnologile clasice, ci și pentru digital – deși ai zice că la digital e mai ușor, dar de fapt este la fel de greu. Fiecare scală de control pe care o pui mănâncă din suport. Suport care costă bani. Scala de control trebuie să o îndepărtezi de pe produsul finit, dar îți creează maculatură și tot tacâmul. Costul calității poate să fie mai mare decât își poate permite cumpărătorul să dea pe el.
Îmi pare că ajungem la un paradox.
Din păcate, da. Văd un lucru simplu: interesul este extrem de diminuat de condițiile economice. Deci interesul pentru standardizare și pentru astfel de sisteme de management și control al calității culorii este foarte mic în acest moment și nu reprezintă nici un fel de prioritate pentru industrie. Vorbesc în general de industria tipografică din România.
Și totuși, nici în industriile tipografice puternice lucrurile nu mai sunt la fel ca odinioară.
Da, fără dubiu, și acolo lucrurile s-au schimbat față de cum patru ani. Însă acolo nucleul industriei se ghidează în continuare după aceleași criterii de calitate impuse de piață, fără ca ele să fie influențate major de condițiile economice mai drastice. Normal, companiile au trebuit să caute să reducă costurile de producție. Dar, având un sistem funcțional de ani de zile, nu prea mai ai motive să-l schimbi prea mult. Ei caută să găsească alte modalități de optimizare a business-ului – forță de lucru și materii prime mai ieftine, să mute producția în altă parte -, dar care să răspundă totuși unor cerințe minime de calitate. În imaginea de ansamblu contează rezultatul final – ce faci în interior este treaba ta. Dar ce bagi în sistem va afecta totul până la ieșire, ceea ce înseamnă că dacă tu ai niște costuri cu materia primă nu înseamnă că tu poți să ai un proces mai ieftin. Poți să ai un proces care să fie cel puțin la fel de scump sau poate mai scump, dar cu alte materii prime mai scumpe. E un paradox, pentru că fiecare materie primă are o pierdere sau poate să creeze niște presiuni asupra procesului în sine. Opriri, întârzieri, resturi, maculatură.
Ce-i rezervă viitorul industriei tipografice?
Este o întrebare foarte grea. Cred că, neîndoielnic, industria se schimbă. Dacă lucrurile pe care le știm acum vor dispărea sau vor evolua și se vor transforma în altceva peste 10-15 ani de zile este greu de spus. Dar un lucru rămâne clar: întotdeauna trebuie să măsurăm tot ce facem. Indiferent care este acel lucru. Și măsura acestui lucru este la fel de importantă ca și lucrul în sine.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print