Default

Pozitii extreme

• Bookmarks: 4503


O problemă care câştigă teren în dezbaterile internaţionale priveşte atitudinea ce trebuie adoptată în faţa provocărilor actualei crize. Cine e normal să suporte costurile imense şi care este modul în care individul şi societatea în ansamblul ei urmează să se replieze în faţa acestor provocări? Care poate şi trebuie să fie rolul statului? Avem nevoie de un stat minimal sau de un stat mai puternic? Individul trebuie să se descurce pe cont propriu sau cu un sprijin major din partea statului? Nu sunt întrebări uşoare. Multe păreau până nu demult aproape clasate, dar astăzi revin în prim-plan.

Schimbări semnificative

Toate crizele au reprezentat provocări la adresa teoriilor şi modelelor economice, unele conducând chiar la schimbări doctrinare radicale. Astăzi, asistăm la trecerea de la convingerea fermă că nimic profund nu s-a schimbat, că nu avem decât de înlăturat consecinţele unui accident nefericit, la acceptarea posibilităţii de a trebui să schimbăm înseşi teoriile în baza cărora analizăm şi conducem economia. Dar nu numai economia, ci însăşi societatea. Modul de abordare şi soluţiile propuse diferă. Mai mult ca oricând, asistăm la cele mai diverse aprecieri şi luări de poziţie. Se încearcă reluarea unor teorii mai vechi, dar care îşi demonstraseră deja carenţele şi limitele, la fel cum se încearcă şi deschiderea unor noi abordări.

Cert este însă faptul că astăzi numărul ameninţărilor economice creşte de la o zi la alta, că rezultatele măsurilor întreprinse de la începutul crizei, în America şi în Europa, au fost excelente în primă instanţă, dar conduc în timp la noi şi noi probleme şi pericole.

Un fenomen care începuse timid să-şi facă apariţia deja înainte de criză ia acum amploare de la o lună la alta. Este vorba de polarizarea societăţii, de o tendinţă de desfiinţare a clasei de mijloc. În tot secolul XX, aceasta a fost considerată forţa principală a societăţii, ca forţă de progres şi ca element stabilizator al societăţii. O societate democratică modernă şi puternică era apreciată, în primul rând, în funcţie de dimensiunea şi de calitatea clasei ei de mijloc. Or, astăzi această clasă este atacată din ambele părţi. Mereu mai mulţi acumulează un capital care le permite să treacă în clasa superioară şi încă şi mai mulţi sărăcesc şi trec în clasa inferioară. Numai în ultimele luni, în America au fost înregistrate câteva milioane de persoane care, conform propriilor aprecieri, se declară a fi sărăcit atât de mult încât nu se mai pot considera ca aparţinând clasei de mijloc. În Europa, chiar dacă fenomenul pare mai lent, el este însă la fel de evident.

O reacţie americană

În faţa unui pericol pe care unii îl văd ca iminent, acela de a trece la o nouă recesiune, în faţa spectacolului pe care îl oferă fenomenul deja amintit de erodare a clasei de mijloc, în situaţia în care încrederea în funcţiile benefice ale statului este pentru mulţi pe cale de dispariţie, în America apare un curent extrem de interesant. Privit cu o suverană detaşare filozofică, el poate părea drept absolut normal. În situaţii limită, este normal să te întorci la propriile rădăcini, la propriile origini. Despre ce este, de fapt, vorba? Mulţi americani confruntaţi cu şi speriaţi de un şomaj excesiv, după ce au aşteptat un sprijin şi o salvare de la un stat despre care ei credeau că le datorează acest sprijin, au trecut la o atitudine de revoltă. Au dat naştere exacerbării unui curent care, în anumite limite, constituie chiar tradiţia şi forţa Americii. Acum câteva secole, în timpul marii expansiuni spre vest, individul nu avea cum să aştepte sau să se bazeze pe un sprijin din partea societăţii sau a statului. Era singur în faţa tuturor primejdiilor ce veneau de pretutindeni. Din natură sau din partea semenilor lui. Singurul sprijin era propria lui forţă, propriile lui abilităţi. O anumită reminiscenţă a acestui comportament a continuat să existe şi a şi asigurat de altfel, în mare măsură, dinamismul şi viteza de reacţie şi de schimbare ce au caracterizat societatea americană. La fel, tot de aici se poate pleca şi pentru a explica preferinţa pentru un stat minimal în raport cu concepţia europeană. Dar până acum, acest benefic dinamism al individului nu a fost niciodată teoretizat în termeni la fel de radicali ca acum. Iar fenomenul nu se remarcă doar la nivelul convingerilor şi comportamentului ce ar trebui să caracterizeze individul. Noua formă a acestor modele comportamentale şi de valorizare socială şi politică a dus deja la pretenţia unor state de a dobândi o anumită independenţă financiar-economică faţă de puterea centrală, considerând că ei pot să-şi administreze cu mult mai profitabil resursele fără amestecul autorităţilor federale.

Funcţia benefică a acestei doctrine este evidentă. A aştepta ca prosperitatea să-ţi fie adusă de alţii nu poate duce la nimic bun. Capacitatea de a-ţi inventaria şi analiza aptitudinile şi abilităţile, de a ţi le perfecţiona şi de a-ţi creşte încrederea în propriile forţe şi, în final, de a te mobiliza să-ţi asiguri singur progresul şi bunăstarea reprezintă, în mod sigur, un drum benefic, atât pentru tine, cât şi pentru societate. Este drumul prin care a excelat societatea americană. Dar acum lucrurile riscă să depăşească înţelegerea benefică a acestui demers. Până acum, individualismul acesta activ şi productiv a făcut casă perfectă cu o coeziune şi o coresponsabilitate federală care au reprezentat forţa de netăgăduit a Americii. De aici însă şi până la individualismul atomizant este un drum imens şi a fost imposibil de urmat timp de secole sau poate reprezenta doar un pas şi încă unul nu foarte greu de făcut, dacă forţele de încredere, de coeziune ale statului încep să slăbească.

Riscul forţelor centrifuge şi atomizante cred că este evident. Dar acestea nu sunt singurele. Ce se întâmplă cu cei care eşuează, mai ales atunci când creşterea şomajului s-ar putea să nu mai reprezinte doar un accident, ci o tendinţă a societăţii actuale? Îi închidem în „rezervaţii“ şi ne dispensăm de ei sau căutăm soluţii acceptabile pentru toată lumea? Este o problemă majoră care preocupă pe toată lumea, dar este poate mai uşor de identificat în spaţiul european.

Deschideri spre o nouă societate

Aşa cum spuneam, dezbaterile şi încercările de deschidere teoretică îmbracă astăzi forme extrem de diferite şi îşi propun să deschidă direcţii cu un spectru mai amplu ca oricând. Într-un fel, la polul opus tendinţelor discutate mai devreme – care apar cel mai evident în spaţiul american, dar sunt prezente sub o formă sau alta pe toate meridianele –, ni se reliefează diferite abordări cu un caracter mult mai teoretic, care nu vizează o rezolvare a provocărilor şi riscurilor de moment, ci a provocărilor de perspectivă. Ele apar poate mai explicit în spaţiul european, de exemplu, în Germania. Tocmai datorită orientării lor diferite, una spre o acţiune de moment, alta spre o orientare de viitor, chiar dacă ele apar ca diametral opuse, s-ar putea ca, mai degrabă, să trebuiască abordate sub aspectul lor complementar. Cel puţin cu evidenta dreptate de a pleda pentru asumarea unei răspunderi individuale şi a necesarului rol dinamic al individului, suntem îndreptăţiţi – măcar sub presiunea valorilor democratice sub care ne-am aşezat în ultimele decenii – să continuăm să apărăm demnitatea şi dreptul la o viaţă decentă a fiecărui membru al societăţii.

Viaţa decentă a avut diferite înţelesuri de-a lungul timpului. În ultimul timp, termenul a vizat în special nivelul venitului, în ţările civilizate restul problemelor fiind deja rezolvate. Astăzi, o problemă mereu mai importantă începe să o reprezinte dreptul la cultură, la cultură în cele mai felurite înţelesuri. Mai demult, vorbeam de dreptul la învăţătură. Astăzi, formarea reprezintă un proces continuu. Ea se referă la primii ani de şcoală, la diferitele forme instituţionalizate de calificare şi recalificare, dar se referă şi la necesarul acces continuu la informaţie şi îndrumare, în cadrul unui proces individual absolut necesar pentru a te putea păstra în pas cu timpul în care trăieşti. Mai mult chiar, deoarece în ultimele decenii atenţia a început să se mute treptat de la inteligenţa cognitivă la cea emoţională, pentru formarea individului au început să fie importante mult mai multe lucruri decât aspectele strict profesionale. Pe măsură ce timpul de ocupare scade – aşa cum s-a întâmplat în trecut cu reducerea săptămânii de lucru sau se întâmplă chiar acum, în special în Germania, unde şomajul este combătut şi prin intermediul politicii de ocupare parţială – nevoile individului se diversifică. Şi diferitele procese prin care timpul liber tinde să crească s-ar putea să ia amploare. Omul, dacă nu vom înceta să-l respectăm, ar putea avea, într-adevăr, şansa să devină, în sens plenar, un om de cultură. Într-un fel, acesta ar fi şi drumul normal pe care ar trebui să se înscrie evoluţia de la o societate în care omul decăzuse la un moment dat la statutul de rob pentru a ajunge apoi să fie apărat de Carta Drepturilor Omului. Drumul normal ar trebui, într-adevăr, să ducă spre un om cultural şi cu puternice deschideri sociale. Poate fi asigurat un asemenea drum de un stat minimal, care îşi asumă mereu mai puţine îndatoriri şi îşi reduce drastic fondurile? Mereu mai multe voci afirmă răspicat că nu este posibil. Un drum în care societatea se despică dramatic în săraci şi bogaţi, fără clasă de mijloc, poate duce într-o direcţie dezirabilă? Din nou, mereu mai mulţi afirmă că, în mod sigur, nu.

Mai mult, sunt multe voci care încearcă să dea acestei crize o explicaţie care pretinde să treacă spre aspecte considerate mai profunde decât accidentele şi fraudele care au declanşat criza şi pe care le consideră simple consecinţe ale acestor procese ce se desfăşoară deja de nişte ani buni. Pe scurt, ar fi vorba de o criză de „superacumulare“, care a dus la erodarea clasei de mijloc şi la scăderea implicită a consumului. Aceasta a însemnat, în mod evident, şi o scădere a eficienţei sectorului productiv. Ca urmare, oportunităţile de investiţie în sectorul productiv au scăzut şi capitalul s-a orientat spre domeniul speculativ, care a fost astfel stimulat să evolueze anormal spre accidentele şi fraudele care au declanşat criza. În această interpretare, cauza crizei o reprezintă însă supraacumularea de capital. Mai grav este faptul că, mergând cu analiza în această direcţie, constatăm că intervenţiile făcute de stat pentru contracararea crizei conduc, de fapt, la o accentuare a procesului de supraacumulare, deci pregătesc, în mod inerent, o reizbucnire mult mai gravă a crizei. Astfel, o abordare corectă a problemei nu poate fi decât simultan corectă sub aspect social şi financiar. Iar dincolo de o necesară mobilizare individuală, este absolut necesară o abordare profundă şi responsabilă a problemei de ansamblu, pentru a evita un dezastru socio-economic mult mai grav decât cel care se prefigura în 2008. Problema neplăcută constă însă în faptul că nimeni nu mai este în stare să cadă de acord asupra modelului teoretic care ar putea fi folosit pentru a modela actuala situaţie. Şi, în afara unui model teoretic, în loc de modelări şi predicţii ştiinţifice, nu ne rămâne decât capacitatea de a intui sau a ghici, după cum preferaţi să vă exprimaţi. Să sperăm că vom beneficia de o intuiţie benefică, până ce se vor pune la punct noi modele teoretice care să ne ajute să navigăm mai sigur în anii următori.

Similar Posts:

4 recommended
comments icon0 comments
0 notes
503 views
bookmark icon

Write a comment...