Analiza

Licenta soft, cea mai evitata investitie

• Bookmarks: 23758


În România, rata pirateriei a scăzut cu 1% in 2007, continuând tendinţa din ultimii 5 ani, conform ultimului studiu publicat de către Business Software Alliance România, ajungând la 68% de la 73% în 2003. Pe scurt, 68 de calculatoare din 100 folosesc software nelicenţiat. Se poate spune că scăderea ratei pirateriei software este un proces lent, însă, dinamica scăderii este mascată de trend-ul crescător al pieţei IT din ultimii ani. Comparând numărul de unităţi instalate în România din 2008 cu cel din 2003, valoarea absolută a unui procent de acum este sensibil diferită de cea a unuia din urmă cu cinci ani.



Nu există statistici care să pună în lumină dacă scăderea ratei pirateriei provine din rândul userilor convertiţi la o utilizare legală, sau comercializarea de sisteme cu software gata instalat a făcut ca numărul utilizatorilor legali să crească. Fenomenul pirateriei software se dezvoltă pe trei direcţii, în funcţie de tipul şi modul de utilizare al programelor: utilizarea casnică, business şi traficul de software. Dacă în ceea ce priveşte traficul de programe şi software piratat, fenomenul vizează aria infracţionalităţii, utilizarea programelor nelicenţiate este un comportament la care românii nu par să renunţe prea uşor. În cazul utilizării casnice, evoluţia fenomenului este foarte greu de stăpânit şi de evaluat din motive lesne de înţeles, care se reduc, în principal, la costurile enorme pe care le-ar presupune un astfel de demers. Ultima direcţie, pe care se axează, de fapt, toate demersurile de stopare ale fenomenului este cea a utilizării în rândul companiilor. Nu contează că vorbim de firme mari sau mici, cu capital de stat sau privat: consumul de programe nelicenţiate este prezent chiar şi în locuri unde statisticile nu furnizează date despre prezenţa acestuia. Demersurile de stopare a fenomenului sau, mai degrabă, de încetinire a creşterii acestuia vizează, în ultimă instanţă, intrarea în normalitate a mediului de afaceri. Cauzele care întreţin fenomenul sunt multe şi greu de eliminat, de vreme ce, de multe ori vizează un stil de viaţă adânc înrădăcinat.

Cauzele fenomenului
Poate de aceea cea mai la îndemână cale de normalizare este a reacţiei în forţă aplicând măsuri ce au o pronunţată tentă punitivă. Legea dreptului de autor a fost schimbată în 2004, cu scopul acoperirii unei game mai largi de infracţiuni, iar pedepsele au fost mărite. Cum valoarea pierderilor cauzate de pirateria software este în continuă creştere, ajungând la 151 milioane $, faţă de 114 milioane $ în 2006 şi 49 milioane $ în 2003, legea care reglementează combaterea acestui fenomen prevede amenzi usturătoare pentru cei prinşi, în unele cazuri fiind prevăzute şi pedepse cu închisoarea. O abordare atât de agresivă îi aduce pe cei care se confruntă cu pericolul unui control, să se replieze imediat pe terenul legalităţii. Problema este că aceştia reprezintă un procent foarte mic din numărul de utilizatori de programe piratate. Pentru ceilalţi, cazurile făcute publice au cam aceeaşi putere pe care o au mesajele anti-fumat postate pe pachetele de ţigări. Deşi BSA desfăşoară împreună cu partenerii săi guvernamentali campanii de informare destinate şefilor departamentelor IT şi directorilor din companiile şi instituţiile publice din România, rezultatele acestor demersuri nu sunt pe măsura aşteptărilor. Singura metodă care pare să funcţioneze este cea a controalelor “blitzkrieg”, care se lasă cu amenzi usturătoare. Cel mai des invocat motiv de către cei care utilizează programe piratate este cel al costurilor prea mari de achiziţie. Cu cât există mai multe calculatoare, cu atât investiţia în soft va fi mai mare, iar dacă management-ul companiei nu a practicat o politică de achiziţii care să aibă în vedere şi costurile cu softurile, setarea pe un nivel de normalitate este echivalentă cu o investiţie care, uneori, poate solicita resurse de creditare externe. Punctul nevralgic al acestui motiv este acela că, în marea majoritate a cazurilor, aceste sume sunt văzute ca nişte costuri şi nicidecum ca o investiţie şi, în consecinţă, optimizarea acestui „cost” este sinonimă cu eliminarea sa.

Următorul motiv invocat este acela al declinării responsabilităţii către cel care utilizează calculatorul. În multe companii mici sau chiar de talie medie, calculatorul de pe birou este un teritoriu personal pe care cel care îl operează, îl gestionează după bunul plac. În lipsa unui administrator sau departament IT care să reglementeze şi să restricţioneze consumul haotic de aplicaţii de orice gen, managerii acestor companii nu au cum să pună capăt acestui fenomen decât prin măsuri coercitive, care, dacă apar după un control, de cele mai multe ori nu mai au nici un efect. Urmează pe lista scuzelor, deşi mai puţin invocată, tendinţa de a evita sau a întârzia achitarea datoriilor.

Explicaţiile prezentate nu oferă circumstanţe atenuante, ba chiar, la o analiză mai atentă, agravează statutul companiei incriminate în planul imaginii şi notorietăţii acesteia. În ceea ce priveşte părţile care ar trebui să militeze pentru eradicarea acestui fenomen, campaniile „educative” prin care utilizatorii sunt informaţi prin flyere şi newslettere asupra riscurilor la care se expun, dar care nu aduc rezolvări cauzelor expuse mai sus, trădează o atitudine cel puţin curioasă. Campaniile promoţionale pe care distribuitorii companiilor ale căror produse sunt cel mai des piratate, propun reduceri care mai degrabă stârnesc amuzamentul cumpărătorilor şi nu fac decăt să alimenteze frustrarea acestora. În condiţiile în care legea permite distribuitorilor să se constituie parte civilă în procesele intentate şi să solicite daune de până la 300% din valoarea prejudiciului descoperit, se ridică întrebarea dacă nu cumva aceştia sunt mai mulţumiţi cu aceste venituri decât cu cele rezultate din urma unor campanii în care trebuie să investească mai multe resurse. Indiferent de punctul de vedere din care este analizat fenomenul, de circumstanţele atenuante sau agravante sau de particularităţile fiecărui caz, reducerea ratei pirateriei pare să fie un fenomen de lungă durată şi care depinde de schimbarea unor mentalităţi sau chiar a unei generaţii.

Cu cât mai specializat, cu atât mai scump
Există un principiu cu caracter de axiomă conform căruia, cu cât un produs este mai râspândit, cu atât este mai supus riscului de a fi copiat. În ceea ce priveşte pachetele software, de la clonare până la piratare nu mai este decât un pas echivalent cu acela de la foarte ieftin la gratis. Cu cât nivelul de specializare al softului respectiv este  mai ridicat, costul acestuia devenind mai mare, cu atât scade şi rata pirateriei. Explicaţia este destul de simplă: programele sunt surse de venituri pentru posesorii acestora sau elemente cheie în fluxul tehnologic.  “Din 100 de lei investiţi, 80 sunt daţi pe echipament şi 20 pe softuri” declară Bogdan Vasilescu, director general al Grup Transilvae, companie care comercializează atât echipamente cât şi soft specializat. Este un procent destul de bun pentru segmentul de companii cărora li se adresează: tipografii, agenţii de publicitate, companii specializate în graphic design şi firme de producţie publcitară. Însă cea mai mare parte a vânzarilor de soft sunt asigurate de softurile specializate, care se integrează în procesul de producţie, adăugând o valoare clară produsului final. Ca să ne referim la aria de interes a companiilor de producţie publicitară reprezentative sunt programele RIP, softurile specializate pentru gravare şi routare sau pachetele destinate proiectării 2D sau 3D. Nu este mai puţin adevărat că, adresându-se unui public destul de restrâns, aceste pachete nu stârnesc interesul celor care practică spargerea protecţiilor software în vederea piratării. Odată îngreunat accesul la aceste produse în versiunea piratată, este de presupus că producătorii utilizează versiunile licenţiate ale acestor programe. Paradoxal, există numeroase cazuri în care, decât să cumpere soft-ul respectiv, producătorul alege să subtituie funcţiile principale ale acestuia cu cele puse la dispoziţie de drivere mai mult sau mai puţin sofisticate, dar care nu costă nimic. Vasilescu susţine că acest fenomen este specific companiilor care activează în domeniul producţiei publicitare: “În industria tipografică majoritatea marilor tipografii au implementat soluţii de color management la achiziţia unui nou echipament, lucru care nu se întâmplă încă la furnizorii de servicii de imprimare digitală de format mare”. Fenomenul este explicat prin faptul că, deocamdată, o mare parte din aplicaţiile outdoor pot fi realizate la standarde calitative oneste, dar care nu impresionează, în vreme ce, în cazul aplicaţiilor offset, diferenţierea se face în primul rând prin calitatea tiparului. Dacă în cazul softurilor specializate pentru producţia publicitară utilizarea legală este obligatorie, neexistând versiuni piratate, nu acelaşi lucru se întâmplă cu programele destinate aplicaţiilor grafice. Teoretic, o firmă de producţie care furnizează servicii de imprimare digitală de format mare, nu ar trebui să aibă nevoie de programe specializate de grafică (ex: Adobe Photoshop, Corel Draw, Quark etc). Dacă materialul furnizat de client este conceput în condiţii optime, nu este necesară intervenţia asupra imaginii care urmează să fie imprimată. Practic, această rămâne ipotetică şi, de multe ori, producătorii se văd nevoiţi să furnizeze şi servicii de dtp şi prepress. Din dorinţa de a câştiga câţi mai mulţi clienţi aceste servicii nu sunt taxate, nefiind incluse în costul de producţie al produsului finit. 

Leasing şi piraterie
Într-un document din 2003 menit să sensibilizeze parlamentul român să legifereze achiziţia în sistem leasing a programelor pentru computere, se previziona o creştere a pieţei software din România cu aproximativ 10% pe an, preconizând în 2007 o piaţă de 142 milioane dolari. Autorii studiului estimau o scădere a gradului de utilizare ilegală de programe de calculator cu 10% ca urmare a introducerii acestora printre bunurile care se pot achiziţiona în leasing. Lobby-ul a avut success, iar în 2004 legea care stabileşte regimul achiziţiilor în leasing a fost modificată. Băncile nu au impus condiţii care să limiteze acest gen de achiziţii, dar nici nu au abordat-o ca pe o nişă aducătoare de mari venituri, în condiţiile în care recuperarea unei astfel de investiţii nu se poate face prin revânzare. Cu un avans cuprins între 15 şi 50% şi perioada de leasing nu mai mare de 2 ani, leasing-ul de produse software a pus şi el umărul la creşterea acestei pieţe. În 2007 piaţa de software a fost estimată la 262 milioane dolari, dar rata pirateriei a scăzut cu doar 5% faţă de anul 2003. Concluzia este că nu atât costul este cel care îi face pe români să utilizeze soft nelicenţiat cât mai degrabă predispoziţia acestora de a nu valoriza un anumit tip de proprietate intelectuală şi de a se lăsa guvernaţi de principii strâmbe: dacă ceilalţi fură de ce să nu luăm şi noi?

Similar Posts:

23 recommended
comments icon0 comments
0 notes
758 views
bookmark icon

Write a comment...