Fără a dori să pliez editorialul pe articolul de fond al gazetei, mi-am amintit de un subiect legat tot de carte și de tipar, recent discutat la o masă rotundă pusă în scenă la galeria Universității Naționale de Artă din București (UNArte) cu prilejul evenimentului „Carte cu Arte”, organizat de Square Media cu sprijinul instituției de învățământ amintite, dar și cu concursul unor tipografii din Capitală și al distribuitorului de hârtie Antalis, cel care m-a și invitat la această dezbatere. Despre misiunea evenimentului „Carte cu Arte” vom vorbi însă pe larg în ediția din decembrie a revistei.
Așadar, între stivele de cărți și albume de artă expuse și oferite spre vânzare în galeria UNArte, între câțiva artizani care făceau demonstrații de fabricat hârtie manuală și alte asemenea, s-a ținut și o dezbatere despre procesul producției de carte la care, alături de mai bine de o duzină de participanți, erau invitați să răspundă întrebărilor manageri de la tipografiile bucureștene amintite și reprezentații Antalis. Venit ca simplu observator la eveniment și pentru a trage câteva poze la ce se întâmpla, n-a lipsit mult să mă alătur discuțiilor pe tema producției de carte, alături de directorul executiv al Master Print Super Offset și de directorul de vânzări al Artei Grafice.
Între ceea ce așteptau oamenii de artă de la reprezentanții industriei tipografice, ce informații le-au oferit aceștia și cursul discuțiilor care au urmat – nu intru în detalii – am identificat o problemă foarte puțin tratată în revistele de specialitate sau pe la conferințele și seminariile tipografice. Este vorba despre procedeele de tipărire și finisare căzute uitării, pe care comunitatea artistică a început de la o vreme să le caute asiduu. Având în vedere și mini atelierul de fabricat hârtie manuală existent în sala de expoziții a Universității de Arte, chestiunea m-a preocupat și mai tare.
La întâlnirea de la galeria UNA am admirat și o carte tipărită inkjet pe o hârtie fabricată manual. Corect imprimată digital, acelei cărți îi lipsea tocmai esența care să-i acorde valoarea de obiect de artă: amprenta tiparului înalt, cu materialitatea și imperfecțiunile sale, fără de care lucrarea arăta doar ca o replică ieftină.
Redescoperirea tiparului înalt în România, după aproape două decenii în care a căzut pradă uitării, este un lucru de apreciat. Mai ales că acest procedeu al imprimării tipografice este și cel mai vechi și, totodată, singurul care permite reproducerea textelor și imaginilor pe suporturi cu suprafețe foarte dificile, cum este și hârtia manuală, aproape imposibil de tipărit pe mașini offset. Dar, dacă dorință există din plin, nu mai există echipamentele de tipar înalt, cele care decenii de-a rândul au fost principalul mijloc de producție în tipografiile din țară și din orice parte a lumii. Cu ce să faci carte de artă ori alte lucrări pe tipar înalt, dacă n-ai pe ce și n-ai la cine?…
Ani de-a rândul după 1989, sute sau poate chiar mii de echipamente de tipărire și finisare din primele generații de tehnologii poligrafice au fost dezafectate și trimise fără discernământ la fier vechi. Iar asta s-a întâmplat chiar și în ultimii ani pe la tipografiile de stat care încă mai aveau asemenea utilaje. Goana după echipamente offset, mult mai performante, a pus în umbră nevoia și obligația firească a oricărei industrii grafice cu scaun la cap de a-și păstra funcțional măcar o fărâmă a patrimoniului tehnologic, parte din istoria acestui domeniu. Spre deosebire de alte țări din jur, în care au existat mulți doritori să cumpere aceste mașini de tipar înalt și nu numai, românii n-au știut cum să scape mai repede de aceste „relicve” pe care azi le cauți în zadar. Despre utilajele folosite la culegere și la pregătirea formei de tipar înalt, nici nu mai are rost să amintesc. Mașini linotip pentru culegere, perfect funcționale, au ajuns mormane de fier vechi. Echipamentele din zețăriile tipografiilor de stat, așijderea.
Un bătrân tipograf de la o tipografie de stat îmi spunea acum vreo 15 ani că va veni o vreme când vom căuta mașinile vechi de tipar înalt pe care întreprinderea sa le abandonase în curte pentru a fi duse la fier vechi, și nu vom avea de unde să le luăm. Azi, vorbele acelui om, Dumnezeu să-l odihnească, s-au adeverit și nu pot decât să privesc cu mânie spre trecutul care nu-și mai găsește loc în viitor…
Titi Amzăr, redactor-șef