Culoarea cu cea mai sângeroasă istorie și cele mai contradictorii semnificații
Irina Tomsa 
• Bookmarks: 132
4878
Este prima culoare percepută și numită de om. Culoarea sacrificiului divin, dar și a păcatului. A iubirii și a urii. Roșul incită, agită, excită. Istoria nuanțelor e scrisă cu otrăvuri și sacrificii de vieți omenești, cu teritorii pierdute și cucerite, cu încoronări și revoluții, cu fresce, tablouri, icoane și pancarte. O istorie tumultuoasă, din care descoperim cum a apărut denumirea Braziliei, ce lege pedepsea cu moartea comercializarea veșmintelor purpurii și multe alte lucruri mai puțin cunoscute despre pigmenții de roșu, de la semnificațiile simbolice la știința preparării și artele aplicării.
Prima culoare percepută și prima numită
Cercetătorii au stabilit că roșul a fost prima culoare cunoscută de oamenii preistorici, după percepția albului și negrului, pe care le eliminăm din discuție deoarece sunt non-culori. Este prima pe care o disting bebelușii, iar persoanele devenite temporar inapte de a percepe culorile ca urmare a unor leziuni ale creierului încep să vadă din nou roșul înaintea celorlalte culori.
Pentru omul cavernelor era important să discearnă cât mai devreme culoarea roșie, cea care indică prezența sângelui ca dovadă că sulița a rănit animalul, ori arată că unele fructe s-au pârguit și merită culese din pom.
Evoluția primatelor confirmă nevoia depistării obiectelor roșii pentru reperarea hranei. În plus, un studiu recent asupra unor specii de primate sugerează că de la atracția hranei la atracția sexuală n-a mai fost decât un pas: după ce și-au dezvoltat abilitatea de a percepe culoarea, masculii din unele specii au început să capete nuanțe roșii pe piele, iar blana le-a devenit portocalie pentru a atrage atenția femelelor. În cadrul acestui studiu, cel mai elocvent exemplu care ilustrează ipoteza primatologilor Universității din Ohio este cel al masculilor de maimuțe uakari (Cacajao calvus), cu fața foarte roșie și blana portocalie.
Dintre toate culorile, roșul are cea mai mare lungime de undă: între 610 și 700 de nanometri. Aici se oprește spectrul vizibil, iar peste această valoare se află razele infraroșii, pe care nu le vedem cu ochiul liber, dar le putem percepe căldura. Antropologul Barbara Saunders, într-un studiu referitor la terminologia culorilor, arată că lexicalizarea spectrului a parcurs drumul dinspre roșu spre albastru, adică de la perceperea frecvențelor lungi către cele scurte.
Într-adevăr, culoarea albastră a fost ultima conceptualizată; nu apare nici în Biblie, nici în scrierile homerice, pe când cea roșie este evident cunoscută încă din preistorie și apare frecvent în cele mai vechi desene și scrieri ale omenirii. În ”Odiseea” lui Homer, roșul este folosit chiar pentru a desemna albastrul: întinderea apei este descrisă ca ”o mare roșie ca vinul”, chiar dacă se referea la Mediterana, care trebuie să fi avut aceeași culoare ca acum. În Biblie întâlnim adesea numele culorii și denumirile a două nuanțe într-o singură frază. În Isaia (1.18), Domnul spune: ”De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna”.
Culoarea cu istoria cea mai îndelungată, sângeroasă și plină de confuzii
În volumul ”Roșu. Istoria unei culori”, Michel Pastoureau, specialist în heraldică, istoria culorilor și simbolurilor, notează că de-a lungul secolelor în manualele de culori capitolele despre roșu erau cele mai ample și ofereau cele mai multe rețete. În Antichitate, Plinius cel Bătrân vorbește mai mult despre roșu decât despre oricare altă culoare în cartea sa ”Istoria naturală”. Rețetele pentru anluminurile manuscriselor medievale și tratatele de pictură venețiene dintre secolele al XVI-lea și al XVII-lea încep mereu cu pigmenții de roșu, care au o importanță dominantă. De-abia mai târziu, în vremea Iluminismului, culoarea albastră devine prioritară în anumite lucrări, dar dintre acestea multe au fost scrise de teoreticieni și nu de pictori.
Pastoureau constată că rețetele de roșu din manualele medievale sunt dificil de datat și de înțeles. Cărțile erau copiate de mână, iar fiecare nouă copie prezintă o altă variantă de text, adaugă sau omite rețete, schimbă denumirea unui preparat sau folosește același termen pentru a desemna mai multe preparate diferite, iar indicațiile de producție se pierd adesea printre numeroasele considerații simbolice. Atenția este acordată mai mult ritualului, în timp ce precizările referitoare la cantități și proporții sunt vagi, iar procedee ca fierberea sau macerarea sunt rareori specificate. Istoricul conchide că în general, aceste rețetare care se adresau pictorilor, ilustratorilor de manuscrise, vopsitorilor, doctorilor, farmaciștilor, bucătarilor sau alchimiștilor erau mai degrabă texte speculative decât lucrări cu reală valoare practică.
Denumirile au rămas derutante și în ziua de azi. De cele mai multe ori, termenii folosiți pentru nuanțe diferă de cei care desemnează pigmenții cu care au fost obținute. Vermillon, deși face referire la ”viermișorul” mexican numit coșenilă (Coccus cacti) din care se obținea un pigment anume, intră mai târziu în scenă și ocupă teritoriul care desemna mai mulți pigmenți de roșu-portocaliu, inclusiv vechiul cinabru de sorginte minerală. Termenul de cârmâz, des pomenit în Biblie pentru a numi o nuanță de roșu, nu provine din Kermes vermilio, un parazit al stejarului din zona Mediteranei, ci de la coșenila armeană Porphyrophora hamelii, deși potrivit dicționarelor limbii române cârmâz desemnează coșenila mexicană despre care am vorbit mai sus și încă o sursă de colorant roșu, de data aceasta una vegetală: arbustul Phytolacca americana. Cârmâziul învechit din vocabularul românesc, venit pe filieră turcă, desemnează roșu carmin.
Dintre pigmenții de roșu, foarte mulți sunt otrăvitori, fie că provin din toxicul arbust Phytolacca americana, fie că sunt derivați chimici din plumb, mercur sau arsen, cel puțin la fel de nocivi pentru sănătate. Nuanțele intense de roșu erau scumpe și s-au obținut cu sacrificii de vieți omenești. Sute de mii, poate chiar milioane de oameni au murit în mine și în atelierele de preparare, în luptele cu băștinașii ori cu rivalii politici sau comerciali, în călătoriile pe mare și pe uscat pentru a aduce pigmenți de roșu din China, India, Mexic, Brazilia sau din ținuturile stăpânite de arabi.
Pigmentul care a scris istoria. Și preistoria
Ocrul roșu este argila bogată în hematit, cel mai roșu dintre oxizii de fier. Se găsește în mod natural în sol. Se spune că este primul pigment folosit de om pentru a picta, dovadă că a fost găsit în imaginile rupestre de la Pech Merle (25.000 – 16.000 î.e.n.), Lascaux (17.300 î.e.n.) și Altamira (16.500 – 15.000 î.e.n). Dincolo de aceste ilustre exemple, prezența ocrului roșu a fost documentată în numeroase situri preistorice din Africa de Sud, Australia și în mai multe puncte ale bătrânului nostru continent.
Ne permitem să credem că argila roșie nu a fost chiar primul pigment; poate cel dintâi desen a fost conturat cu sânge de animal, care era des întâlnit în gospodăriile rupestre, dar ocrul roșu a fost singurul suficient de rezistent ca să se păstreze din veacurile Preistoriei și până astăzi.
Ocrul roșu bogat în hematit (cuvânt care, ați ghicit, vine din denumirea grecească pentru sânge) a fost extras din pământ, tăiat în bastonașe precum creta și folosit pe scară largă în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și – sub forme ceva mai avansate – mult după aceea. Este în continuare în uz, dar pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost eclipsat de varianta sintetică, numită ”roșu de Marte”, mult mai potrivită pentru pictura pe orice tip de suport.
Gloria ocrului roșu în artă nu va apune nicicând, fiindcă va continua să farmece privitorii unor capodopere semnate de Michelangelo, Rembrandt și Watteau. În zilele noastre, când vorbim despre ocru roșu ne referim îndeobște la nuanța de roșu-cărămiziu, indiferent cum a fost obținută.
Roșul pompeian pentru care merita să furi și să ucizi
Sulfura de mercur – numită cinabru – se găsește în natură în nuanțe de la roșu-cărămiziu până la roșu stacojiu și reprezintă cea mai veche sursă a briliantei nuanțe de vermillon, roșie ca focul. Prima documentare a pigmentului a fost înregistrată în situl neolitic de la Çatalhöyük, Turcia, pe la 8.000 – 7.000 î.e.n.
În Antichitate, cinabrul a fost utilizat în Orientul Apropiat la compoziția rujurilor și a altor cosmeticale, în Lumea Nouă apărea camerele funerare mayașe, iar ceva mai târziu, în China a făcut carieră pe toată durata dinastiei Song (960–1279 e.n.) prin frumoasele și prețioasele obiecte lăcuite sculptate.
Cinabrul era cunoscut în China încă din mileniul al II-lea î.e.n., a fost total absent la vechii egipteni, dar adorat în Antichitatea greacă și romană. Cele mai importante resurse naturale de sulfură de mercur se găseau în Spania, la Almadén, dar mai existau depozite subterane în diferite părți ale Europei. Pentru a obține frumoasele nuanțe care decorau vilele lor luxoase din Roma, Herculaneum și Pompei, romanii trimiteau în exploatațiile miniere sclavi sau condamnați la moarte, care însă nu apucau să lucreze prea mult. Plumbul este toxic, iar extracția și prelucrarea minereului pentru a obține ”argintul viu” și cinabrul făceau nenumărate victime.
Faimoasa Villa dei Misteri din Pompei era decorată opulent, cu picturi colorate cu cinabru, iar însuși Plinius cel Bătrân, bun amic cu împăratul Vespasian, a consemnat că în timpul lucrărilor de acolo meșterii furau din prețioasa materie primă spălând des pensulele și păstrând pentru ei apa cu pigment. Același Plinius a scris despre procedeul mortal de extracție și de faptul că prețul cinabrului era stabilit prin lege, ca să nu ajungă ucigător de scump chiar și pentru magnații Imperiului.
Versiunea artificială și mai puțin toxică a sulfurii de mercur a apărut în Europa secolului al VIII-lea. Prea târziu pentru Pompei, deja dispărut de pe fața pământului și prea târziu pentru marele Imperiu Roman, care decăzuse și se scindase.
Roșul care a dat numele miniaturii
În ”Istoria naturală” Plinius cel Bătrân se referă la prețiosul cinabru (sulfura naturală de mercur) numindu-l miniu. Din câte știm, avem de-a face cu cea mai timpurie confuzie consemnată în istoria culorii. Roșul de plumb, denumit și miniu sau minium (de la denumirea latină a râului Miño din nord-vestul Spaniei) este un oxid de plumb de culoare roșie-portocalie, toxic și care nu rezistă prea bine peste veacuri.
După cum am văzut, toxicitatea nu era deloc o problemă în vremurile când nu se inventaseră drepturile omului, iar cu roșu de plumb se obțineau o mulțime de nuanțe foarte frumoase, pe care lumea bizantină și a Imperiului Persan le adorau. Termenul latin minium este rudă bună cu verbul miniare, care a dat denumirile de ”manuscrise miniate” sau miniaturi. Ilustrațiile cărților vechi bizantine și persane sunt de atunci încoace numite miniaturi, termen care prin extensie se va aplica mai târziu picturilor de șevalet și mai ales portretelor de mici dimensiuni atât de apreciate în rococo și Biedermeier. Călugării din scriptoriile Evului Mediu care încondeiau cu măiestrie majusculele, ornamentele și desenele cărților sfinte făceau până la urmă un act de penitență și chiar sacrificiu stând cu nasul în vopseaua toxică ani la rând.
Manuscrisele medievale ale cărților sfinte aveau nevoie de mult roșu. Pentru că roșu înseamnă jertfă, de exemplu. Veșmintele Fecioarei, cu precădere în scena înălțării la cer, dar și în multe altele care o înfățișează îndurerată, sunt roșii, la fel ca și straiele sfinților martiri în multe reprezentări. Roșie este și iubirea, adesea simbolizată de un trandafir, un văl sau o cingătoare. La fel și flacăra credinței, sugerată prin drapajele bogate ale veșmintelor sfinților, cu precădere în Barocul venețian și flamand, în contururi și nuanțe de flamă.
Dar tot cu roșu se colorează reprezentările diavolului, flăcările Iadului, aripile, coarnele și alte atribute ale creaturilor din Infern. Purpuriul cu tentă de violet și stacojiul (cuvânt ajuns în vocabularul nostru din grecescul stakós, care înseamnă homar, iar ulterior rac, prin extensie) sunt rezervate păcatelor. Păcatelor în general, așa cum am văzut mai devreme în textul biblic din Isaia (1.18), dar mai ales ”mamei tuturor păcatelor”, Târfa Babilonului.
Cea mai veche culoare și cea mai veche meserie din lume
În Biblie, Apocalipsa după Ioan (17, 1-6) vorbește despre Târfa Babilonului înfățișând-o în nuanțele de roșu ale păcatului: ”o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie (…), îmbrăcată cu purpură și stacojiu, împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare”.
Purpuriul roșu-violaceu predomină în descrierea întrupării păcatului în acest personaj feminin asociat Anticristului. Într-o anluminură care ilustrează un manuscris franțuzesc din secolul al XIV-lea al Apocalipsei după Ioan, vedem o femeie frumoasă călărind cu grație pe bestia stacojie cu șapte capete și zece coarne, îmbrăcată cu elegante veșminte albastre ce-i dau o simbolică aparență de noblețe și puritate, dar de sub care îi ies la iveală mânecile purpurii, trădându-i păcatele. Deasupra, îngerul cu aripi de aceeași nuanță întărește mesajul diavolesc.
În reprezentările medievale timpurii, ”mama curvelor și tuturor spurcăciunilor pământului” este redată în nuanțele precizate în textul biblic, dar mai târziu va fi mai puțin literal colorată și va depăși registrul reprezentărilor biblice. Personajul feminin care întrupează suma tuturor păcatelor, relelor și spurcăciunilor posibile este utilizat și în scop propagandistic. De exemplu, spaniolii catolici s-au servit de imaginea Târfei Babilonului pentru a înfiera Emiratul de Cordoba, așa cum apare într-un manuscris ilustrat de Facundus pentru regele Ferdinand I de Castilia și Leon și regina Sancha aflat la Biblioteca Națională din Madrid.
Roșul dracului, pictat cu ”roșul dragonului”
În cartea sa, Michel Pastoureau spune că în Evul Mediu târziu roșul cu care se colorau personajele, creaturile și simbolurile diavolești ori malefice era adesea același: sandaracul, un lac obținut din rășina unei specii africane de tuia numit și ”cinabrul Indiilor” sau ”sângele dragonului”. În atelierele de pictură ale vremii circula o legendă care spunea că sandaracul se obține din sânge de dragon, atunci când bestia este rănită mortal de colții inamicului său teribil, elefantul. Era nevoie de o poveste fantastică, exotică și plină de dramatism care să facă vâlvă în jurul produsului și să justifice o dată în plus prețul mare al frumosului lac vegetal adus cu multă trudă de peste mări și țări.
Am vorbit despre cea mai veche meserie din lume și am văzut că politica și propaganda îi sunt înrudite. Iată că apare și publicitatea!
Războaie, revoluții și reclame
Pentru că roșul incită, este culoarea preferată pentru declarații de război din preistorie și până acum, indiferent de ce parte a baricadei s-ar afla oamenii. De la vopsitul fețelor și trupurilor războinicilor preistorici la uniformele și steagurile Romei antice (dar și ale multor altor ere și civilizații până astăzi, când e rezervat uniformelor de paradă și trupelor de gardă – să nu uităm de detașamentele noastre de roșiori!) la stindardele și simbolurile Revoluției Franceze până la propaganda comunistă de la origini și până în prezent, cu vibrantele reprezentări ale Tătucului Stalin.
Cât despre publicitate, toți cei care activăm în industrie știm ce important este roșul. Când creăm logouri pentru branduri ce vor să exprime forță, energie, viteză, dragoste ori bucurie le facem roșii. Iar culoarea este absolut indispensabilă pentru a semnaliza reduceri și promoții de orice fel, pentru a colora iubirea de Valentine’s Day și pentru a da glas bucuriei inocente de Crăciun.
Deschideți televizorul și în primul calup publicitar veți vedea că roșul abundă, exploatat din belșug pentru toate semnificațiile sale. Este nelipsit în publicitatea la medicamente pentru a sugera durerea, la produsele de lux pentru a stârni dorință și invidie (vezi Ferrari și Maserati), ori în reclamele care vor să sugereze bucurie. Conotația rușinoasă a culorii este evitată prin înlocuirea roșului cu albastru – oponentul său din spectrul cromatic și cu asocieri simbolice contrare – în toate reclamele la anumite produse de igienă pentru femei.
Cum s-a încoronat vermillionul pe tronul cinabrului
În Evul Mediu roșul de cinabru începe să fie denumit vermeillon în vechea Franță, de unde este exportat în multe alte limbi romanice și chiar în engleza veche, unde este documentat în anul 1289 sub forma vermilion. Etimologia cuvântului este latină, de la vermiculus, însemnând viermișor, dar venită pe filieră franceză, prin echivalentul vermeil.
Nuanțele obținute cu cinabru erau destul de variate în funcție de granularitate, dar una anume, de roșu cu sclipiri de foc, era asemănătoare cu cea produsă cu un pigment extras dintr-un viermișor, mai exact larva de Kermes vermilio. Gângania este un parazit al stejarilor, larg răspândit în zona mediteraneană, iar la vremea apariției termenului de vermillon, culoarea obținută din acești viermișori era folosită în toată Europa. Cele două denumiri vor fi folosite brambura până în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea pentru ambele tipuri de pigmenți, iar astăzi vermillon desemnează nuanța, indiferent de procedeul de preparare.
Lumea întreagă iubea roșul vermillon. Chinezii, grecii și persanii s-au străduit timp de câteva secole să creeze o versiune sintetică a cinabrului, mai puțin toxică și mai stabilă. Alchimistul persan Jabir ibn Hayyan (722–804 e.n.) a avut cea mai bună idee a vremii sale, pe care a consemnat-o în cartea lui cu rețete de culori. În practica epocii era mai ușor de realizat decât ne-ar fi nouă acum să vă explicăm, așa că vom trece peste procesul de producție. Să reținem însă că rezulta o materie solidă negricioasă, care cu cât era mai îndelung pisată, cu atât se colora mai mult în roșu. Renascentistul Cennino Cennini nota în scrierea sa ”Il libro dell’arte” că dacă ai măcina produsul în fiecare zi timp de 20 de ani, ar deveni tot mai fin, mai perfect. Culmea e că făcea afirmația cu entuziasm.
Ca mai toți coloranții folosiți până atunci pentru a obține roșu, și acesta era instabil. Am văzut cum s-a întunecat strălucirea de odinioară pigmentului folosit de Paolo Uccello în faimoasa pictură ”Bătălia de la San Romano”. Roșul aprins al harnașamentului calului pe care luptă Niccolò Mauruzi da Tolentino a devenit în timp maroniu.
Roșu Tițian, roșul venețian și cel care a dat numele Braziliei
În pictura Renașterii, școala venețiană folosește culori și mai strălucitoare decât cele de la Florența sau Roma, iar exponentul său cel mai celebru este Tiziano Vecellio.
În epocă, printre lacurile de pictură folosite pentru roșu se număra și brazilinul obținut din lemnul arborelui Paubrasilia (Caesalpinia echinata), denumit de aborigeni pau-brasil (cuvânt care se trage din vechiul termen latinesc brasa, care desemna totodată ambră și tăciune încins). În secolul al XVI-lea, suprafețele exploatațiilor deținute de consorțiul trimis de coroana portugheză și condus de Fernão de Loronha care comercializa colorantul extras din lemnul de pau-brasil în toată Europa au primit denumirea Terra do Brasil. Pentru stăpânirea portugheză, brazilinul era foarte profitabil fiindcă venea pe piață ca alternativă la un colorant scump, adus din India și aflat la mare căutare. La fel ca alte colonii portugheze ale epocii precum Coasta de Fildeș, Coasta de Aur, Coasta Sclavilor ș.a., ținutul va căpăta denumirea principalei resurse prin care se făcea util coroanei, iar de atunci încoace vorbim despre Brazilia.
Monopolul portughez a provocat apariția contrabandei, iar corăbiile cu lemn brazilian erau frecvent atacate de pirați. Exploatarea intensivă a arborelui de-a lungul secolelor, nu doar pentru pigment, ci și pentru fabricarea arcurilor de tir, a dus la defrișări exagerate, iar astăzi Caesalpinia echinata este specie protejată. Pernambuco, o altă denumire indigenă a copacului, a dat numele statului brazilian omonim, iar The International Pernambuco Conservation Initiative militează pentru replantarea arborelui și interzicerea comerțului cu acest lemn.
Pe lângă brazilin, Veneția folosea și carminul extras din Kermes vermilio, gândacul de stejar mediteranean. Explorarea Lumii Noi aduce în Italia și colorantul descoperit în Mexic, extras dintr-o insectă care trăiește în cactuși, Coccus cacti sau Dactylopius coccus – cealaltă coșenilă. Este un nou vermillon, la intensitatea căruia se putea ajunge utilizând de douăsprezece ori mai multă materie primă extrasă din gândăcelul de stejar. De aceea, colorantul din Mexic va face carieră la Veneția, apoi se va răspândi în restul Italiei, în Olanda și Germania. Deși mai scump și mai puțin stabil decât miniul, carminul astfel obținut va contribui la declinul toxicului roșu de plumb.
Roșu imperial, roșu cardinal
Carminul, roșul stacojiu, mai puțin oranj decât vermillionul, se pare că a fost menționat pentru prima dată în secolul al VIII-lea î.e.n. în scrieri persane și asiriene. Pe atunci se obținea din coșenila armenească Porphyrophora hamelii și a fost adus din Persia la Roma, unde prestigiul i-a fost surclasat doar de purpuriul imperial. Toți cei de rang înalt, nobili și ofițeri, purtau haine colorate cu carmin și li se spunea coccinati – oamenii în roșu. Roșul purpură și roșul stacojiu erau numite purpura et coccino.
Împărații bizantini purtau veșminte purpurii, iar un edict al Bisericii din 1295 prevede ca înalții cardinali să poarte tot robe purpurii. După cucerirea Constantinopolului de către turci (1453) purpura devine indisponibilă, iar cardinalii vor purta haine de un roșu intens, vopsite cu coșenila mediteraneană Kermes vermilio.
Purpuriul, roșu tyrian (de la Tyria din Liban), roșu fenician sau purpuriu imperial era un colorant care se obținea din anumiți melci de mare din familia Muricide. Hainele vopsite cu acest pigment aveau o culoare foarte frumoasă, care devenea încă și mai strălucitoare odată cu trecerea vremii și expunerea la soare. Dar era nevoie de o sumedenie de melci și multă trudă pentru a obține puțină vopsea, astfel încât colorantul valora în secolul al IV-lea î.e.n. la fel de mult ca greutatea lui în argint. Codul împăratului bizantin Iustinian (sec. 6 e.n.) pedepsea cu moartea pe oricine ar fi vândut ori cumpărat stofă purpurie.
Nuanțe bogate de roșu pentru vestimentație se mai obțineau din planta numită roibă (Rubia tinctorum). Colorantul se numește la noi roșu de garanță (din fr. garance) și este un roșu carmin. A fost folosit pe scară largă încă din Antichitate de egipteni pentru vopsirea hainelor, însă nu era foarte stabil. De-abia în secolul al XIX-lea chimiștii vor reuși mai întâi să stabilizeze pigmentul natural, iar apoi să obțină alizarină sintetică. Ambele variante au fost folosite în lacuri pentru pictură. Trebuia să le menționăm nu doar pentru a completa adevărul istoric, ci și pentru a arăta că roșul a cunoscut și episoade mai puțin sângeroase.
Roșul de cadmiu
Roșul de cadmiu a apărut în comerț în 1910, iar bogăția de nuanțe pe care le oferea l-a sedus pe Henri Matisse, primul mare pictor care a folosit pigmentul în artă. Deși nivelul de sulfură de cadmiu din colorant nu este mare, în 2014 Uniunea Europeană a intenționat să-l interzică de teama poluării apelor și solului. Cercetările au dovedit că nu există riscuri, iar roșul de cadmiu își păstrează un loc de cinste pe paletele pictorilor.
Ne îndreptăm spre final, pășind pe covorul roșu
Prima menționare a ritualului covorului roșu se pare că datează din Antichitate și este atribuită lui Eschil. În tragedia ”Agamemnon” scrisă în 458 î.e.n., Clitemnestra, soția eroului principal îl întâmpină la sosirea din Troia astfel: ”Și-acum, iubitul meu, coboară din carul de luptă, fără să pui pe țărână, stăpâne, piciorul tău, care a răsturnat cetatea! Roabelor, de ce întârziați? Oare n-am poruncit să îi așterneți covoare în cale? Să ia ființă grabnic un drum de purpură sub pașii săi (…)”. Agamemnon refuză însă primirea triumfală: ”Să nu-mi faci din covoare un drum care ar deștepta invidie”.
Semnificațiile covorului roșu erau așadar și atunci aceleași ca și azi. Clitemnestra a mizat pe covorul roșu și pentru conotațiile de iubire și devotament existente în acele vremuri, care s-au păstrat și la fanii de azi ai marilor vedete. Perfida femeie voia să adoarmă orice suspiciune a bravului ei soț fiindcă plănuise împreună cu amantul ei să-l omoare, ceea ce le-a și reușit. Roșul este asociat cu pericolul și înseamnă interdicție în limbajul universal al semnelor de circulație, dar și în cartierele plăcerilor interzise, luminate de felinare roșii din Paris sau Amsterdam.
Semnătura mărcii Christian Louboutin exploatează toate semnificațiile culorii roșii enumerate mai sus pentru a crea un brand de lux sinonim cu seducția și eleganța, care să stârnească invidie, dorință și pasiune carnală. Povestea spune că Louboutin lucra la un prototip și simțea că-i lipsește o tușă definitorie, iar ideea i-a venit văzând o femeie cochetă care-și dădea unghiile cu ojă. Așa au apărut emblematicele tălpi roșii.
Să tragem cortina!
Până nu demult, cortinele folosite la spectacole erau confecționate din materiale textile vopsite în nuanțe nobile de albastru sau violet. De pe la începutul secolului al XIX-lea, privirile mai atente și mai familiarizate cu teoriile moderne ale culorilor au remarcat că fundalul nu avantaja deloc chipurile artiștilor, care erau mult mai favorizate de roșu. De atunci, cortinele sunt roșii. În diverse nuanțe, care depind de calitatea materialului, de uzură și de expunerea la lumină. Roșie este și tapițeria scaunelor pentru spectatori, mai ales la operă, dar și la teatru. Culoarea puterii și a spectacolului marchează lojele, scena și treptele.
Nu putem pune punct poveștilor despre roșu fără o altă informație care să vă intrige. Carminul obținut din gândăceii mexicani Dactylopius coccus uscați și măcinați este folosit drept colorant natural alimentar și este prezent în compoziția rujurilor și multor altor cosmetice. Îl regăsiți pe etichete sub o multitudine de denumiri, cel mai adesea ca E120.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print
