505
Chris Lynn este consultant în tehnologii digitale pentru imprimare și ambalaje. Are o experiență de peste 27 de ani în industria de digital pre-press și imprimare inkjet. Oamenii de marketing sunt asemenea politicienilor- ei încearcă să facă lucrurile complexe să pară cât mai simple, apelând adesea la sublinierea a două sau trei atribute pe care le-au identificat ca diferențiatori față de produsele concurenților. În spațiul de producție, ca și în viața reală, lucrurile stau însă ceva mai complicat. Nu vă lăsați amăgiți cu una, cu două. Vă aduceți aminte, cu siguranță, de acea vreme când viteza unui procesor de computer se măsura în MIPS (millions of instructions per second). Cinicii traduceau ironic acronimul prin “Meaningless Index of Processor Speed” sau “Misleading Index of Performance for Systems”. Ei clamau că performanța unui computer depinde de mult mai mulți factori, viteza procesorului fiind doar un amănunt bun de speculat în strategiile de marketing. Strategii de marketing care te lăsau să crezi că cu cât computerul tău are mai mulți MIPS, cu atât mai cool ești. Scepticismul publicului avizat era îndreptățit. Capacitatea memoriei cache, viteza hard disk-ului și a RAM-ului și căile de input și output, toate jucau un rol cheie în rapiditatea și precizia cu care computerul putea rezolva un task, mai ales când în discuție intrau fișiere cu imagini foarte mari. Acum putem procesa imagini de dimensiuni mari cu o lejeritate la care vechile generații Scitex puteau doar să viseze. Odată cu avansul tehnologic, a dispărut, în mod firesc, și factorul MIMS, ca criteriu de comparare a performanței computerelor. Nu suntem însă scutiți de alte induceri în eroare. Un exemplu foarte relevant vine din zona camerelor digitale și smartphone-urilor. Până de curând s-a propagat intens ideea că cu cât o cameră are mai muți megapixeli, cu atât este mai performantă. Mai mulți pixeli, o calitate a imaginii mai ridicată. Ideea a fost preluată și de marketerii de smartphone-uri, aruncând în confuzie utilizatorii, care se întrebau pe bună dreptate: de ce fotografia făcută cu smartphone-ul arată mai prost decât altele, făcute cu camera digitală veche, care avea un număr mult mai mic de megapixeli? Din fericire, apariția camerelor cu dimensiuni variate de senzori și conștientizarea limitelor JPEG-urilor comprimate au clarificat lucrurile. Mărimea senzorului este un factor critic în nivelul de calitate al unei imagini, iar numărul de megapixeli este doar un artificiu de marketing.
Industria imprimării în format mare nu este nici ea scutită de astfel de induceri în eroare. Dacă arunci o privire peste comunicatele de presă ce anunță lansarea de echipamente, te vei lovi inevitabil de sintagma “rezoluție maximă”, numai că, foarte rar, producătorul va menționa și care este nivelul de productivitate obținut atunci când selectezi această opțiune și nici dacă rezoluția este corectă și asigură lizibilitate dintr-un unghi de citire aflat la o distanță tipică.Uneori, billboard-urile folosesc imagini serigrafiate pe site cu 30 de linii, însă nimeni nu poate remarca acest lucru prin parbrizul mașinii sau de pe trotuarul de vis a vis. În ciuda acestei evidențe unanim știute, producătorii insistă în continuare pe ideea că a fi competitiv în imprimare echivalează cu a accesa rezoluții de 720, 900, 1,440 sau chiar 2,880 dpi. Să te concentrezi exclusiv pe numărul de dpi înseamnă să ignori cu bună știință faptul că rezoluția nu poate fi separată de numărul nuanțelor de gri care trebuie reproduse. Pentru a fi randată eficient, o imagine fotografică trebuie să fie “half-toned”- cu cât sunt mai multe nivelurile de gri, cu atât scade probabilitatea de conturare. Așadar, un echipament capabil să imprime la o rezoluție de 1,440 dpi va crea cinci niveluri de gri pentru fiecare pixel, plasând punctele în suprafețe de doi câte doi, însă procedeul înjumătățește rezoluția efectivă. La polul opus, unii producători folosesc capete de imprimare greyscale, cu mărime variabilă a punctului, care compensează înjumătățirea tonului, schimbând dinamic dimensiunea punctului pentru fiecare pixel. Acest lucru conduce inevitabil la o rezoluție ce pare inferioară, așa că producătorii au simțit nevoia inventării conceptului de rezoluție aparentă, pentru a nu fi puși în umbră de cei care folosesc o dimensiune fixă a punctului de imprimare. Așa se face că, o imagine imprimată la 360 dpi cu opt niveluri de gri ar putea fi promovată ca având o rezoluție aparentă de 950 dpi, lucru care nu este departe de adevăr, căci ea va arăta similar uneia obținută prin imprimare cu o dimensiune fixă a punctului. Specularea criteriului “dpi” de un marketer lipsit de scrupule induce în eroare publicul mai puțin avizat. Deși acești marketeri vorbesc despre rezoluție, ei nu se referă deloc la ceea ce semnifică acest termen. Cred că mult mai corect ar fi să înlocuiască termenul cu cel de “adresabilitate”, căci mai degrabă despre asta este vorba în discursul lor de promovare. De pildă, a clama că un echipament poate imprima la o rezoluție între 720 și 1440 dpi înseamnă că mașina permite așezarea punctelor de cerneală pe un grid rectangular de pixeli de 35 pe 17,6 microni. Acest lucru nu ajută în niciun fel percepția asupra calității imaginii dacă picăturile de cerneală au aceeași dimensiune ca cele folosite pentru obținerea unei rezoluții de 360 dpi. Punctarea dimensiunii punctului lăsat de picătura de cerneală nu este relevantă, căci aceasta depinde de o multitudine de factori: energia substratului, tensiunea cernelii, capacitatea de absorbție, factorii de mediu etc. Ca reper, o picătură de 42 picolitri de cerneală UV-curable va umple complet un grid de 360 dpi. Cu alte cuvinte, picătura va crea o suprafață cu diametrul de cca 90-100 microni, adică mult prea mare pentru a genera acel nivel de calitate fotografică de 1440 dpi. O dimensiune mai potrivită pentru a atinge acest nivel al rezoluției s-ar situa în jurul a patru picolitri. În concluzie, un indicator mai corect în obținerea unui nivel înalt de calitate al imaginii este dimensiunea minimă a punctului de imprimare, nicidecum așa numita rezoluție, un concept mult prea vag. Există producători care susțin că o rezoluție de 4,000 dpi este garanția celei mai ridicate calități a imprimării. Afirmația lor este susținută de argumente ce susțin că această rezoluție este singura care poate produce rezultate similare mărimii granulației de pe filmele fotografice cu halogenura de argint. Numai că 1,200dpi este cea mai înaltă rezoluție calitate fotografică care poate fi percepută de ochiul uman. Apple a inventat “retina”, adică, la o rezoluție de 264 pixeli/inch de care beneficiază cel mai recent iPad, ochiul uman nu mai poate distinge pixelii. Clamarea pare rezonabilă, dar nu trebuie să ignorați faptul că fiecare pixel are până la 256 niveluri de gri. Revenind, putem afirma, fără dubii, că volumul picăturii este cel mai corect indicator de calitate al unui echipament? Da, dacă luăm în considerare și alte aspecte. Utilizatorii de echipamente pretind că o mașină cu capete de printare de 14 picolitri este mai bună decât una cu capete de 42 picolitri, iar cea cu capete de 4 picolitri este cea mai performantă. Este foarte adevărat, până la un punct. Picăturile mai mici creează o rezoluție mai înaltă, dar a insista exclusiv pe acest aspect înseamnă să pierzi din vedere aspectul productivității. Dacă fiecare picătură conține mai puțină cerneală, înseamnă că este nevoie de mai multe picături pentru a atinge un nivel corect de densitate a imprimării și picăturile trebuie dispuse la o distanță foarte mică una de cealaltă. Singurul mod de a obține acest lucru este prin folosirea capetelor de imprimare la frecvență mai mare, prin dispunerea mai multor picături pe secundă, folosind astfel echipamentul la o viteză mai mică. O altă soluție ar fi trecerile multiple, însă și într-un caz și în celălalt asta se traduce printr-o productivitate diminuată. Rezoluția și productivitatea sunt două concepte care nu pot fi separate, iar raportul dintre cele două poate fi optimizat doar prin mărirea frecvenței de lucru a capetelor de imprimare. Un cap care lucrează cu o viteză de 30 kilohertzi, la o rezoluție de 600 dpi, poate acoperi o suprafață de 127 cm/secundă. În mod evident, un cap care lucrează cu 15 kilohertzi va diminua la jumătate suprafața imprimată. Ne pot îndreptăți aceste calcule să afirmăm că primul echipament este de două ori mai productiv decât al doilea? Sau că imaginile obținute au o calitate similară? În mod cert, nu. Nivelul maxim al frecvenței nu poate fi menținut constant- el va scădea sau va crește la fiecare trecere, acesta fiind un factor care diminuează viteza maximă de imprimare. Cu alte cuvinte, frecvența mare conduce inevitabil la risipirea de resurse. În plus, viteza de depunere a picăturilor de cerneală se schimbă în funcție de frecvența folosită. Ea rămâne constantă la frecvența setată inițial, însă se modifică de-a lungul procesului de lucru, picăturile de cerneală fiind depuse mai rapid sau mai încet, ceea ce înseamnă că ele nu vor mai fi așezate corect, afectând nivelul de calitate al imaginii imprimate. Poate că acest lucru se va întâmpla ceva mai rar în cazul unui cap de imprimare care lucrează la 15 kilohertzi, viteza de depunere a picăturilor de cerneală rămânând relativ constantă. O frecvență cuprinsă între 15-30 kilohertzi va produce însă modificări de viteză foarte greu de controlat.
Nu-i așa că lucrurile devin din ce în ce mai confuze? Există însă o concluzie, dincolo de zgomotul detaliilor. Ea conduce către ideea unui scepticsm sănătos, atunci când se marșează prea mult pe criterii precum dpi, numărul de picolitri, viteza de imprimare sau frecvența capetelor. Niciunul dintre aceștia, luat separat, nu poate asigura un nivel optim de performanță. Valoarea optimă a fiecăruia este strict dependentă de scopul pentru care a fost cumpărat echipamentul. A imprima imagini pentru un POSM este un job total diferit de acela al imprimării de imagini pentru un billboard.În ce ne putem încrede atunci când căutăm un echipament de imprimare? Cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este să vedeți echipamentul la lucru și să-l testați în toate modurile posibile. Testarea live oferă mostre de material imprimat, care vorbesc mult mai explicit și mai onest decât descrierile oferite de materialele de promovare ale echipamentului. Numai așa veți putea identifica nivelul real de calitate și productivitate al echipamentului. De pildă, pentru capetele de imprimare, un indicator relevant pe care trebuie să-l urmăriți este așa numita “putere de pompare”. Ea se referă la numărul de litri de cerneală pe care acestea le pot ejecta într-o oră. Determinarea valorii acestui indicator este foarte utilă, însă absolut irelevantă în ceea ce privește calitatea imaginii imprimate. “Puterea de pompare” se calculează printr-o formulă simplă: (dimensiunea maximă a picăturii de cerneală -în picolitri) x (frecvența- în kHz) x (numărul duzelor) x 3.6/1,000,000 = L/oră. O altă metodă utilă de evaluare atunci când comparăm capetele de imprimare ale diferitelor echipamente este “costul per duză”, deși mulți acuză de simplism aceste tipuri de calcule. Rezumând, putem afirma, fără dubiu, că nu există un instrument universal valabil de măsurare a performanței unui echipament de imprimare și în niciun caz nu trebuie să luăm de bune promisiunile exagerate din materialele de promovare. ]]>
Similar Posts:
0 comments
Share
Print
