5517
Poate că vi se pare incomod să purtați masca de protecție devenită obligatorie în aceste zile, așa că v-am pregătit un material din care veți descoperi că este foarte confortabilă. Ceea ce cunoașteți probabil drept o mască venețiană înfățișând un personaj ciudat este de fapt o replică a măștii de protecție din echipamentul ”doctorilor de ciumă”. De ce a fost nevoie de ea, de ce avea cioc, din ce era făcută, cum funcționa întregul costum pentru prevenirea contaminării, cine a fost inventatorul? Am consultat un maldăr de cărți și o mulțime de linkuri și vă povestesc ce mi s-a părut interesant.
Europenii au zis și atunci: boala e departe, pe noi nu ne va atinge
În octombrie 1347 vasele genoveze venite din Crimeea au ancorat în portul Messina din Sicilia cu muribunzi la vâsle și restul echipajului mort la bord. Mateloții aveau niște umflături negre cât un ou de mari la subsuori și la încheietura dintre femur și oasele bazinului. Din aceste bube uriașe curgea puroi amestecat cu sânge, iar pe piele se iveau pete negre cauzate de hemoragii interne și apăreau noi abcese. Bolnavii mureau în dureri mari la cinci zile de la apariția simptomelor.
Odată cu propagarea maladiei au apărut și alte simptome: febra și sputa cu sânge în loc de umflături și abcese. Bolnavii tușeau și transpirau abundent, găsindu-și sfârșitul într-un răstimp care varia de la câteva ore la cel mult trei zile.
Era ciuma bubonică, în două forme: una care se transmitea prin contact și infecta sângele provocând buboaiele și hemoragiile interne, iar cealaltă care se răspândea prin aer și infecta plămânii. În ambele cazuri toate emanațiile corpului – respirația, transpirația, sângele din bube și din plămâni, urina și excrementele cu sânge – miroseau foarte urât.
În cartea sa ”O oglindă îndepărtată. Urgisitul secol XIV”, Barbara W. Tuchman scrie: ”Se zvonea că o ciumă teribilă provenind din China și răspândindu-se prin Tătărie (Asia Centrală), India, Persia, Mesopotamia, Siria, Egipt și toată Asia Mică a ajuns în Europa în 1346. Se spunea că valul de moarte era atât de devastator încât toată India era depopulată, că întregi teritorii au fost acoperite de leșuri, că în alte regiuni nu mai rămăsese nimeni în viață.”
”Lipsind noțiunea de contagiune, nu s-a produs panică în Europa până ce corăbiile comerciale nu au adus ciuma neagră la Messina, în timp ce alte corăbii infectate o duceau din Levant la Genova și Veneția.”
Boala s-a extins în toată Europa cu viteza fulgerului, iar demografii moderni estimează că o treime din populație a murit din cauza pandemiei. Bolnavii mureau repede și leșurile erau scoase în afara casei, iar cei angajați să adune cadavrele nu făceau față volumului de muncă, astfel încât morții putrezeau în drum și câteva zile. Cimitirele și gropile comune deveniseră neîncăpătoare și insuficiente.
În locurile închise cum ar fi mănăstirile și pușcăriile, infectarea unei singure persoane ducea la infectarea tuturor. Istoricul amintește mănăstirile franciscane din Carcassonne și Marsilia unde au murit toți ocupanții, fără excepție.
”Fratele lui Petrarca, Gherardo, membru al unei mănăstiri carthusiene, îngropă pe stareț și pe 34 de călugări unul câte unul, uneori și câte trei pe zi, până ce rămase singur cu câinele lui și fugi să caute un loc care să-l primească.”
Italia, care număra pe atunci cam 11 milioane de locuitori, a suferit cea mai mare pierdere. Contextul a fost aici unul teribil de nefericit: după falimentele bancare ale Florenței, recoltele slabe și revoltele din 1346-1347, după ce mișcările conduse de Cola di Rienzi au aruncat Roma în anarhie, s-a răspândit și ciuma ucigătoare. Iar ca și cum n-ar fi fost destul, în 1348 apariția ciumei a fost însoțită de un cutremur care presărat cu ruine toată zona de la Napoli până la Veneția, afectând și regiuni din Germania și Grecia.
La Siena, unde peste jumătate din locuitori muriseră de ciumă, lucrările la catedrala menită să fie cea mai impunătoare din lume au fost abandonate; nimeni nu mai muncea nicăieri, iar teama devenise înnebunitoare. Cronicarul sienez Agnolo di Tura ne-a lăsat mărturie că ”tatăl abandona copilul, soția pe soț, un frate pe altul (…) deoarece această ciumă părea să lovească prin răsuflare și prin privire. Și astfel mureau. Nu găseai pe nimeni care să îngroape morții pentru bani sau din prietenie. Și eu, Agnolo di Tura, numit cel Gras, mi-am îngropat toți cei cinci copii cu propriile mele mâini și mulți au făcut ca mine”.
În introducerea la Decameronul, Boccaccio vorbește despre ce se întâmpla la Florența:
”Un om ocolea pe celălalt… rudele se țineau departe, fratele era părăsit de frate, deseori soțul era părăsit de nevastă, iar faptul cel mai cumplit și aproape de necrezut, tați și mame erau găsiți că-și lăsaseră propriii copii în voia soartei, neîngrijiți și nevizitați, ca niște străini”.
La fel era în toată Europa. Peste tot oamenii erau prea îngroziți ca să se mai gândească la ziua de mâine. Câmpurile au rămas necultivate, animalele abandonate s-au sălbăticit, terenurile arate au fost acoperite de bălării, digurile s-au surpat lăsând apa mării să inunde șesurile făcându-le sterpe, iar foametea, ca și ciuma, i-a lovit cel mai rău tot pe sărmani.
Cei bogați puteau să se autoizoleze în vilele lor de la țară, precum tinerii patricieni din opera lui Boccaccio în palatul unde aveau din abundență vinuri rare. Săracii însă mureau în cocioabele lor și numai duhoarea leșurilor îi anunța pe vecini că au trecut la cele veșnice.
De vină nu erau puricii și șobolanii, ci astrele și razele luminii
Barbara W. Tuchman scrie că necunoașterea cauzei a amplificat groaza. ”Secolul al XIV-lea n-avea habar de transmițătorii reali, șobolanii și puricii, probabil din cauză că aceștia erau atât de familiari. Puricii, deși erau o belea casnică obișnuită, nu sunt menționați nici măcar o dată în scrierile despre ciumă, iar șobolanii numai întâmplător, deși folclorul îi asocia de obicei cu ciuma”.
Istoricul menționează că ”faptul care a precipitat transformarea bacilului din formă nevirulentă în formă virulentă nu se cunoaște, însă aceasta se crede acum că nu s-ar fi întâmplat în China, ci undeva în Asia Centrală și că s-ar fi răspândit pe drumurile caravanelor. Originea chineză a fost o presupunere greșită a secolului al XIV-lea, bazată pe relatările reale dar întârziate despre imensa mortalitate din China din cauza secetei, foametei și ciumei datată ulterior prin anii 1330, prea devreme ca să fie răspunzătoare de ciuma care a apărut în India în 1346”.
Omenirea mai fusese lovită de ciumă și în secolele anterioare, dar nimeni nu înțelesese cum se propagă maladia și molipsirea fulgerătoare din secolul al XIV-lea rămăsese un mister. Învățații emiteau tot felul de teorii, prin care aerul era stricat de influența planetelor, sau că infecția intrase în razele de lumină și aducea moartea prin ochi, iar oamenii de rând credeau că este vorba de mânia lui Dumnezeu.
După marea pandemie din secolul al XIV-lea (care a fost a doua, prima fiind înregistrată în secolul al VI-lea), noi valuri de ciumă au lovit Europa, iar Franța a numărat poate cele mai multe focare. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea boala a semănat moarte pe bătrânul continent, dar a lovit și în principalele colonii de peste mări și în America.
Medicul care a luptat ”în linia întâi” împotriva epidemiei din 1619
La 1 ianuarie 1584 s-a născut la Moulins, în capitala istorică a ducatului de Bourbon, Charles Delorme, de Lorme sau de l’Orme – cum apare în diferite scrieri de-a lungul vremii. Se pare că era un descendent direct al lui Jacques de L’Orme, unul dintre artizanii Cutumei Bourbon. Cert este însă că tatăl său era profesorul Jean Delorme de la Universitatea din Montpellier, medicul principal al reginei Maria de Medici.
Charles era avantajat nu doar de apartenența la o familie bună și accesul la o educație deosebită (tatăl său l-a încurajat să studieze latina, greaca, italiana și spaniola, îndrumându-l și în studiile medicale). Beneficia și de un fizic agreabil, o deosebită abilitate în exprimare și o memorie remarcabilă. Așa se face că la 23 de ani a absolvit medicina la Montpellier susținând patru teze în latină și greacă.
Tânărul medic a profesat la Padova și Veneția, dobândind gratuit titlul de nobil venețian pentru care în epocă se plăteau nu mai puțin de 100.000 de scuzi. Însă și-a practicat meseria cu atâta generozitate și mărinimie, încât însuși regele Henri IV a declarat că Delorme ”înnobila medicina”. Devenit medicul principal al monarhului, Delorme s-a făcut remarcat în combaterea epidemiei de ciumă care a lovit Parisul în 1619.
Costumul de protecție inventat de Charles Delorme
Abatele de Saint-Martin a descris costumul pe care-l purta doctorul Delorme când vizita bolnavii de ciumă: ”pusese să i se facă o haină din marochin, prin care foarte greu pătrunde aerul cel rău, își punea usturoi în gură și tămâie în nas și urechi, își acoperea ochii cu ochelari și în acest echipament îi consulta pe bolnavi și a vindecat aproape la fel de mulți pe câți erau cei cărora le dăduse leacuri”.
Relatarea abatelui nu este tocmai conformă cu adevărul. La cei 35 de ani ai săi, medicul practicase destul și citise mult, astfel încât era la curent cu modalitățile de contagiune cunoscute în epocă. Teoria miasmelor din vremea lui Hipocrate (sec. al V-lea î.e.n.) avea să fie infirmată de-abia în secolul al XIX-lea, însă avea și părți valabile. În mare, ideea era că miasmele sunt un fel de abur sau ceață toxică plină de particule emanate de materia descompusă (gr. miasmata) care aduceau boala. Se credea că bolile erau provocate de factori de mediu precum apa contaminată, aerul viciat și condițiile proaste de igienă, dar nu se transmiteau de la un om la altul, ci prin locul unde existau miasmele fetide.
Apa contaminată, aerul îmbâcsit din camerele cu ferestrele închise unde stăteau bolnavii și igiena precară erau o realitate cotidiană, iar acum știm că toți acești factori favorizează înmulțirea și propagarea microbilor. Delorme a intuit că și insectele parazite pot transmite boala, așa că a imaginat un echipament care să minimizeze riscul infestării cu purici și contactul cu miasmata. Haina, pantalonii, cămașa și botinele erau făcute din piele de capră bine tăbăcită și lustruită (marochin) și piesele se legau între ele alcătuind un fel de combinezon. Pe cap purta o pălărie cu boruri largi, tot din piele, iar pentru față concepuse o mască specială.
Masca proiectată de Delorme avea un fel de cioc lung de 16 centimetri plin de plante aromatice – cimbru, mentă, ambră, melisă, camfor, cuișoare, petale de trandafir etc. strivite și îndesate sau impregnate în burete, carton fiert sau piele – iar în dreptul nărilor dispozitivul era prevăzut cu două găuri. Astfel, medicul putea respira un aer relativ purificat de miasmele emise de trupurile ciumaților. Peste ochi masca avea două cercuri din sticlă fixate în rame din piele. Tot din piele tăbăcită erau și mănușile, chiar și tunica.
Importanța puricilor ca transmițători ai bolii nu era cunoscută în epocă, însă combinezonul din piele și-a dovedit eficiența. Teoria miasmelor a fost infirmată după mai bine de 300 de ani, dar purtarea măștii a făcut aproape imposibilă contaminarea pe cale respiratorie cu virusul ciumei, deși nu se știa nimic despre el.
Epidemia a continuat să lovească Europa, iar autoritățile marilor orașe angajau ”medici de ciumă” care să se ocupe de bolnavi, fie ei bogați sau săraci. Acești practicieni aveau să utilizeze pe scară largă costume ca acela purtat de Charles Delorme în 1619 încă mai bine de un secol pe aproape tot continentul. Așa-numiții ”doctori cu cioc” erau temuți și respectați, în parte și datorită costumului cu clonț ca de corb și bastonului din lemn de care se serveau pentru a înlătura hainele pacienților spre a-i consulta fără a-i atinge. Puțini erau chirurgi renumiți; cel mai adesea erau medici de țară sau tineri absolvenți dornici să se afirme. Iar cum nu aveau darea de mână a ilustrului lor predecesor, marochinul fin al costumului a fost înlocuit adesea cu pânză groasă cerată, care a funcționat la fel de bine.
Cum s-a ajuns la masca venețiană
Valurile epidemice care s-au succedat și în Italia în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au făcut ca ”doctorii de ciumă” și costumele lor cu cioc să devină prezențe cotidiene, care ajung și în Commedia dell’Arte prin personajul numit Il Medico della Peste.
Pe această filieră masca înfricoșătorului doctor ajunge la Carnavalul de la Veneția. Serbările mascate ale venețienilor datau încă din secolul al X-lea, dar au fost oprite la porunca lui Napoleon Bonaparte în 1797. De-abia în 1980 Carnavalul a fost reintrodus oficial și a devenit o atracție turistică mondială, iar măștile cu cioc au început să fie purtate tot mai des de oamenii veniți să se distreze, chiar dacă de cele mai multe ori nu le cunosc semnificația și istoria.
Măștile cu cioc au rămas simboluri ale morții, de care n-avem decât să râdem dacă vrem, dar n-avem voie să uităm. În imagine, Calamita cosmica, sculptură de Gino de Dominicis expusă la Forte di San Giorgio (Forte di Belvedere), Florența. Foto Irina Tomșa, 2017.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print
