497Producţia publicitară are la bază un instrumentar tehnic diferit de cel al altor sfere de producţie. Procesele din spatele aplicaţiilor publicitare au note proprii care nu pot fi învăţate într-un cadru de şcolarizare obişnuit. Elementele distinctive ale domeniului sunt însuşite pe teren, în lipsa unei programe coerente, la scară amplă, de predare a lor.
Judecând după procesele pe care le implică producţia publicitară, am crede că orice absolvent al unui profil tehnic s-ar putea încadra fără probleme într-o companie din industrie. Operaţiunile departamentului de producţie corespund unor specializări deprinse în școlile profesionale – bunăoară, montaj, sudură, mecanică etc. Astfel, în teorie, unui proaspăt îmbarcat în domeniu nu îi rămâne decât să aplice lucrurile învăţate în perioada de studiu. Cu toate acestea, sunt voci din industrie care susţin că noțiunile dobândite în anii de școlarizare nu coincid neapărat cu impunerile specifice producţiei publicitare sau că un anume meşteşug cu destinaţie generală, cum ar fi, de pildă, montajul, îşi schimbă regulile atunci când are ca finalitate o aplicaţie publicitară. Reclamele sunt, prin definiţie, vizibile, iar aspectul este un prim considerent al proceselor de producţie.
Deşi au ca punct de pornire procedee din familia celor întâlnite şi în alte zone de producţie, demersurile tehnice din departamentele de producţie publicitară sunt mai complexe, adaptate la revendicările estetice ale aplicaţiilor, şi fac uz de tehnologii diferite. Având în vedere nuanţările pe care le capătă o serie de operaţiuni generice în producţia publicitară, am fi tentaţi să spunem că ele merită să aibă un statut de sine stătător şi să facă obiectul unor cursuri de formare profesională.
Cazurile izolate, exemple neconcludente
Cursurile de predare exhaustivă a ramurilor producţiei publicitare lipsesc, atât pe plan local, cât şi în spaţiul extern. Există, cel mult, şcoli destinate unor specializări anume ale acestui domeniu. Germania oferă exemplul a două astfel de instituţii dedicate pregătirii colantorilor. În România există o serie de școli profesionale, însă un exemplu mai apropiat de zona publicitară, venind din segmentul tipografic, este Colegiul Tehnic Media din Bucureşti. Acesta are o vechime de câteva decenii, iar faptul că a fost înființat se datorează în primul rând tradiției industriei poligrafice, care a impus o pregătire foarte riguroasă în domeniu.
De asemenea, se organizează workshop-uri de familiarizare a publicului cu procesele aferente diverselor bresle ale producţiei publicitare, în scop practic sau ludic. De pildă, Atelierul de lucru Siser – Excelenţă în inscripţionări textile, eveniment itinerant marca Algernon, sau Atelierul de Serigrafie din cadrul Salonului European de Bandă Desenată, desfăşurat în octombrie 2010. Însă astfel de iniţiative sunt marginale şi lipsite de o agendă clară şi de implicaţii pentru peisajul publicitar. Ele sunt destinate publicului larg, şi nu perfecţionării angajaților, viitori sau actuali, ai departamentelor de producţie publicitară.
Este adevărat, un cadru de şcolarizare orientată pe acest domeniu ar pune în discuţie dotările tehnice şi mijloacele de a le susţine financiar. Asemenea instituţii nu pot fi înfiinţate decât sub tutelajul asociaţiilor de profil, întrucât piaţa publicitară este una de nişă şi nu are relevanţă la scară naţională, pentru ca aceste demersuri să fie acoperite de fonduri din bugetul de stat.
Recent, reprezentanţi ai Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor din Industria Publicitară au anunţat că instituţia are în plan înfiinţarea unei şcoli de formare profesională în domeniul producţiei publicitare, prin accesarea de fonduri europene.
Profilul angajatului fără experienţă ideal
În lipsa unor cursuri de formare, meseria se învaţă din mers într-un departament de producţie publicitară. Angajatorii din branşă trebuie să se rezume la a le asigura recruţilor un training în perioada de probă. Sigur, există şi varianta de angajare a unor persoane cu ştate mai vechi în industrie, cel puţin în teorie.
Totuşi, cazurile de migrare a lucrătorilor zonelor de producţie de la o companie la alta sunt destul de rare în acest moment. Asta, mai ales pentru că recesiunea a repus în drepturi instinctul de autoconservare al angajaţilor şi a sudat colectivele rămase în cadrul firmelor. În plus, un nomad în domeniu este mai puţin fiabil decât un om relativ lipsit de experienţă, dar capabil şi dornic să prindă rădăcini.
Nici diferenţele de remunerare între un novice şi un profesionist nu sunt un argument neglijabil. Marea parte a directorilor din branşă văd beneficiile investirii în oameni neiniţiaţi, fie ele financiare sau de o natură mai puţin profană, cum ar fi, de pildă, formarea unei echipe loiale, mai ales că producţia publicitară are un alfabet specific, fără prea mare corespondent în alte profesii.
Cumulul de experienţă înseamnă cumul de prejudecăţi, de la un punct încolo. Chiar dacă pasiunea pentru tehnică şi aptitudinile în această zonă sunt imperative, diploma de specializare se poate dovedi o frână în procesul de învăţare.
Mai ales în producţia publicitară, ale cărei procese tehnice se declină altfel decât cele uzuale. Există riscul ca o persoană cu pregătire tehnică să se cramponeze în propria matrice de cunoştinţe şi să nu se mai poată plia pe provocările specifice acestei nişe, în vreme ce un „tabula rasa” este mai apt să se adapteze într-o manieră creativă.
Similar Posts:
0 comments
Share
Print